Comunitatea: "Copilaria poveștilor"


Contul tău recent creat, nu este activat. Pentru activarea acestuia – aceesează linkul de activare a contului, primit în căsuţa ta de email.
În cazul cînd nu ai primit nici un e-mail de confirmare de pe siteul nostru, apasă aici pentru retransmiterea repetată a linkului de activare.
În cazul cînd contul tău nu va fi activat în termen de 30 de zile, acesta va fi şters automat.

p.s. Dacă totuşi nu ai primit nici un mesaj de confirmare din partea siteului nostru, încearcă să verifici mapa SPAM din căsuţa ta de email.

Articole
       Actualizat la 26.10.2016      Orice femeie însărcinată are dreptul la concediul medical de maternitate. El se acordă &icir...
201007
1166 comentarii
            70 la sută din decesele premature ale adulţilor sunt cauzate de comportamentele şi obiceiurile nesănătoase iniţiate &icir...
832 vizualizări
0 comentarii

Acum pe site
mămici
C. Tatiana s-a înregistrat la noi pe site
09:00 | 22.10.2017
G Rada a dat un răspuns la întrebarea Diferenta între copii
05:13 | 22.10.2017
G Rada a dat un răspuns la întrebarea Catre domnul medic
05:12 | 22.10.2017
cimpul mariana a dat un răspuns la întrebarea Recomandati-mi un medic ORL pediatric
21:03 | 21.10.2017
Decret
12:50 | 21.10.2017
Îndemnizaţiile pentru copii în Moldova
01:03 | 21.10.2017
C. Tatiana s-a înregistrat la noi pe site
09:00 | 22.10.2017
G Rada a dat un răspuns la întrebarea Diferenta între copii
05:13 | 22.10.2017
G Rada a dat un răspuns la întrebarea Catre domnul medic
05:12 | 22.10.2017
cimpul mariana a dat un răspuns la întrebarea Recomandati-mi un medic ORL pediatric
21:03 | 21.10.2017
Decret
14:44 | 20.10.2017
Lili B s-a înregistrat la noi pe site
09:00 | 20.10.2017
Alătură-te la comunitate
Copilaria poveștilor

Povești, cîntece, imagini pentru colorat și orice distractie pentru odorașul tău.

Ai o poveste sau cîntece, imagini plasează-le aici sau trimite un link!

Membri: 73
Moderator
Municipiul Chişinău
Centru
Doar mama ne duce 9 luni în bu...
Planificare
* Pentru adăugarea materialelor video, articolelor şi fotografiilor trebuie să devii membru comunităţii

 spunetimi va rog cum reusitu sa invatati copilasii vostrii sa spuna poezii fetita mea are 2 ani si 2 luni si nu vrea nici in ruptul capului sa repete vreo poezie pe care o spun, parca nici nu ma aude, iar cind i le citesc nu sta mai mult de 3 secunde si spune gata. ce sa mai fac?

poezii usor merorabile

Salutare mamicilor si viitoarelor mamici.Am o curiozitate,sunt la a 33-a saptamina de sarcina,voi le-ati citit bebelusilor vostri cind erau in burtica?daca da ce anume,am auzit ca ajuta la dezvoltarea intelectuala.

Cititul povestilor in timpul sarcinii

Salut, fetelor !!!  Cine cunoaste poiezii pentru copii, scurte si vesele in l.romana !!!

poiezii
Iarnă

Afară ninge fără grijă,

O iarnă albă e în toi,

E mult până-nfloresc caişii,

Iar fulgii par petale moi.

 

Păsărica bate-n geam

Boc-boc-boc! O păsărică,

Ruşinoasă, bate-n geam:

 - Eşti acasă, Ionică?

Eu seminţe nu mai am…

 

Azorică cel isteţ

Cum vede-un străin la poartă,

Azorică-ndată latră:

“Ham-ham-ham! Chemaţi stăpânul,

Să nu fie hoţ străinul!”

 

Ploaia creşte-un spic voinic

Plouă, plouă – pic, pic, pic,

Să crească spicul voinic.

Pic, pic, pic – la geamul meu,

Cu spicul să cresc şi eu.

 

Ploiţa şi cosiţa

Şi mă udă pe cosiţă.

Eu cosiţa nu-mi feresc,

Căci mai mare vreau să cresc.

 

Toporaşii

Ce frumoşi sunt toporaşii,

Seamănă cu nouraşii.

Peste iarba verde – pete,

Violete, violete…

 

Fluturaşul

Ce frumoasă floricică,

Însă vai, priviţi la ea,

Se desprinde, se ridică

Şi începe a zbura.

 

Culorile Ţării

A stropit ţărâna gliei

Ca să crească galben spicul,

Cerul azuriu să fie!

 

Furnicuţa cea voinică

O furnică mică, mică,

Merge-agale pe cărare.

Mică, mică, dar voinică –

Duce-un bob cât ea de mare.

 

Furnicuţa cea voinică

O furnică mică, mică,

Merge-agale pe cărare.

Mică, mică, dar voinică –

Duce-un bob cât ea de mare.

 

Poezii pentru micii noștri
poezii, copii, versuri pentru copii, poezii mici, poezii usoare

Iarna

 

A venit baba din munţi,
Peste rîuri făcînd punţi
Şi a prins spunînd poveşti,
Flori de gheaţă la fereşti.  

(Iarna) 

  

Totu-i îngheţat în drum, 

Florile-s pe geam acum,  

În sobă focul trosneşte,

Spune, ce anotimp este?

(Iarna)

 

Cine vine cu steluţe
Albe-n frunte
Dinspre munte? 

(Iarna)


De zapada câmpul e acoperit,
Nu mai sta ninsoarea. 
Cine a venit? 

(Iarna)

 

Anotimp iubit,

Alb, împodobit. 

(Iarna)


Flori de gheaţă la fereastră

Copii-s la sobă-n casă!

Derdeluşul s-a albit,

Ce anotimp a sosit?

(Iarna)

 

E nevoie de cojoace

Ca să nu îngheţi de frig

Dar e mare bucurie

Că şi Moş Crăciun revine

Ia răspunde-mi la-ntrebare

Care-i anotimpul oare?

(Iarna)

 

Cu un viscol vine iară

Fulgi, steluţe de zăpadă

E un anotimp iubit

De copii e mult dorit.

(Iarna)

 

Cînd nu e zăpadă
Doarme în ogradă,
Dar cînd ninge-afară
Cu copiii zboară.  

(Sania) 

 

Are tălpi, n-are picioare, 

Fuge iute doar la vale, 

Iar la deal, urcă agale.  

(Sania) 

  

Cu ea iarna sus în deal 
Vin iute nu am habar, 
Pe zăpadă alunec tare, 
Nimeni nu ne stă în cale? 

(Sania)

 

Fără cai şi fără roate,
O nălucă cu tălpici
Fuge pe şosea de lapte ...
Ce-o fi asta?... Ghici! 

(Sania)

 

Iarna fuge,
Vara zace.
(Sania)

 

 Te transportă fără cai,

Nu-i maşină, nici tramvai,

În ea, numai iarna stai.

(Sania)


Are tălpi perechi, lucioase,

Fine şi alunecoase!

Sprintenică şi uşoară,

Prin zăpadă parcă zboară!

(Sania)

 

Laptele cerului,

Sub streaşina cerului. 

(Zăpada)

 

Singur nu are putere,

Dar cernut cu mulţi, se-aşterne.

(Fulgul de Zăpadă)


Dumnezeu Se joacă,

Stele din cer pleacă. 

(Ninsoarea)

 

Stele reci de vînt purtate
Au cazut pe drum, pe strada,
Parcă-s stele de mătase,
Şi sunt albe şi uşoare,
Ce să fie oare?... 

(Fulgii de zăpadă)

 

E moale, sclipitoare,

Puhava si alba.

(Zăpada)

 

Ştrengar ce umblă hai-hui,

Uite-l în palmă. Nu-i!

(Fulgul de zăpadă)

 

De la mare pîn’ la munte,
Picură stele mărunte. 

(Ninsoarea)

 

Derdeluş, om de zăpadă,

Mii de fulgi ne înconjoară,

E un anotimp de vis

L-ai ghicit? ... eu sunt convins.

(Iarna)

 

Care-i anotimpul care

Aduce cu el nisoare

Bucurie, veselie şi multe colinde

Şi peste întreg pămîntul

Alb îşi lasă el veşmîntul.

(Iarna)

 

Care-i anotimpul care

A-mbrăcat copacii iară

Cu cojoace de zăpadă?

(Iarna)

 

Copaci de zahăr

Copii fericiţi

Ninge, ninge iarăşi

Cine a venit?

(Iarna)

 

Cine-i meşter iscusit

Şi cu iarna a venit

Şi-n fiecare dimineaţă

Îmi pictează flori de gheaţă?

(Gerul)

 

Pe fereastră prinde flori

Şi-n obraji lasă bujori. 

(Gerul)

 

Cine pune peste noapte

Un pod zdravăn peste ape?

(Gerul)

 

Tot cu vîrfu-n jos

Creşte, mereu creşte,

Soare-l dă jos!

Gerul îl ocroteşte!

(Ţurţurul de gheaţă)

 

Ce creşte cu vîrful în jos?

(Ţurţurul de gheaţă)

 

Albă şi suleimenită
Cînd urîtă, cînd iubită;
Vara nu vor să mă vadă,
Iarna toţi mă-nbrăţişează.
(Soba)

 

Zăpada, ninsoarea, fulgi

 

Albă ca şi creta,
Moale ca lîna,
Uşoară ca pana,
Piere ca spuma. 

(Zăpada)


Moale, albă şi pufoasă,
Pentru cîmp e haină groasă.
(Zăpada)

 

Albă plapumă şi moale

S-a întins pe deal, pe vale,

Iar cînd vine primăvara,

Se topeşte plăpumioara. 

(Zăpada)

 

În văzduh plutesc, 
Pămîntul eu îl albesc. 
De mă prinzi în mîna ta, 
Las o lacrimă pe ea. 

(Zăpada)

 

Ca făina, alb se cerne,

Alb covor ea se aşterne. 

(Zăpada)

 

Nu-i făină, dar se cerne.

Nu-i covor, dar se aşterne.

(Zăpada)

 

E moale, sclipitoare, 

Puhava si alba.

(Zăpada)

 

Din argint, cernut din cer,

Ţese iarna lăicer,

Şi-l întinde, alb şi mare,

Să-ţi ia ochii pînă-n zare.

(Zăpada)

 

Sunt albă şi pufoasă,

Mă aştern pe străzi, pe case,

Bulgări moi eu fac din ea

Şi un mare om de nea. 

(Zăpada)

 

Mic, uşor, purtat de vînt,

Cade, cade la pămînt,

Ţine cald ca un veşmînt.

(Fulgul de zăpadă)

 

Ce e alb şi cade din cer iarna?

(Fulgul de zăpadă)

 

Parc-ar fi nişte petale,
Ori steluţe ce dansează
Norii le presară iarna
Şi pe gene ţi le aşează.
(Fulgii de zăpadă)

Moş Crăciun

 

Intră pe horn şi sub brad 

Îţi lasă un cadou. Cine e? 

(Moş Crăciun) 

 

E un moş,

Cu nasul roş’.

Iarna lasă jucării

La cei mai cuminţi copii.

(Moş Crăciun)

 

El pe horn intra în casă,

Cadouri sub brad ne lasă.

Spune tu în gura mare,

Cine-i personajul oare?

(Moş Crăciun)


În iarna grea, pe ger cumplit,

Pe drum o sanie-a venit,

De reni e trasă orişicum,

E sania lui ...?

(Moş Crăciun)

 

Are renii zburători

Spiriduşi ca ajutoare

Cine-i moşul ăsta oare? 

(Moş Crăciun)

 

Intra pe horn, cînd copii dorm

Şi ştie la fiecare, ce nevoie are,

Ia ghiceşte tu acum,

Cine-i moşul ăsta bun?

(Moş Crăciun)

 

Are sanie magica,

Cu reni zburatori,

Intr-o singura noapte,

Lumea el strabate.

(Moş Crăciun)

Intră pe horn

Noaptea cînd dorm. 

(Moş Crăciun)

Vine-usor, pe horn se lasa

Si intra iute in casa,

Are plete, barba mare,

Si un sac pus in spinare,

Nu e hot. Sigur, va spun,

Ati ghicit? E ...

(Moş Crăciun)

 

Barbă albă, zîmbet blînd,

Te aşteptăm în Ajun,

Să-neaduci la toţi de toate,

Fericire, sănătate. 

Spune tu, de ştii tu oare,

Care-i moşul ăsta oare?

(Moş Crăciun)


Cine-i oare moşul bun

Ce dă daruri de Crăciun?

(Moş Crăciun)

 

Din lume, cel mai bogat,

Darurile ne-a lăsat! 

(Moş Crăciun)

 

În Ajun e aşteptat,

Moş generos şi drăguţ;

Cu daruri e încărcat,

Şi le pune sub brăduţ!

(Moş Crăciun)

 

Bradul

 

Iarna-n frig, vara la soare,
Neschimbat e la culoare!
(Bradul)
 

Sus pe coama munţilor,
Munţilor, cărunţilor,
Stă voinicul cel ţepos
Veşnic verde şi frumos.
(Bradul)
 

Cînd coboară de la munte,
Capătă veşmînt de gală,
Cu o mîndră stea în frunte
Şi podoabe de beteală.

(Bradul)


Sus pe culmi înalte creşte
Lumea-n case îl pofteşte
Îi dă daruri să le ţină
Şi potire de lumină!

(Bradul)


Tulpină, frunze ace are,

Verde e şi pe ninsoare,

De Crăciun este tăiat

Pentru a fi înfrumuseţat.

(Bradul)


Falnic sus pe munte creşte,

Vântu-i clatină coroana,

Dar s-o ia nu reuşeşte,

Verde stă aşa şi iarna.

(Bradul)

Fie iarnă, fie vară,

Falnic stă în vîrf de munte.

Veşnic verde, fastuos,

Uneori în plină iarnă

Îl îmbrăcăm în beteală.

(Bradul)

 

De copii este iubit,

De Crăciun împodobit,

Verde e, majestuos

Cine e aşa frumos?

(Bradul)

 

Tulpină, frunze ace are,

Verde e şi pe ninsoare,

De Crăciun este tăiat

Pentru a fi înfrumuseţat.

(Bradul)


Din copaci frunzele cad,

Verde-i doar frunza de...

(Brad)


Verde-n vară, verde-n iarnă!

La Crăciun are beteală,

Globuri, steluţe-argintii,

Ce pom e ăsta, copii?

(Bradul)

 

E copac frumos, iubit, 
De Moş Crăciun împodobit.

(Bradul)

 

Cine oare este moşul?

 

Ochii negri si luciosi
Sunt carbuni din vatra scosi
Nu-i lipseste nici lulea.
Parca pufaie din ea.

Iar pe piept, perechi, perechi,
Are mosul nasturi vechi
Si mai are un nas ros,
Ca o creasta de cocos.

 


Ghicitori. Tematica iarnă/sărbători de iarnă

 

   A fost odata un croitor si un giuvaergiu si au pornit ei impreuna la drum, ca aveau amandoi cam aceiasi tinta, Si mergand ei asa, intr-o seara, dupa ce soarele apuses in dosul muntilor, numai ce le venira in auz sunetele unui cantec indepartat, care se deslusea din ce in ce mai mult. Si cum cantecul suna ciudat dar si deosebit de placut, isi uitara de orisice oboseala si-o luara repede inspre partea de unde venea cantecul.


   Luna rasarise de-acum pe cer si lumina drumul ca ziua, asa ca cei doi calatori putura sa mearga fara de nici o opreliste. Si-n curand, ajunsera la o colina. Si pe colina aceasta, zarira o multime de omuleti care se tineau de mana si dantuiau plini de voiosie, invartindu-se in cerc. Si-n timp ce jucau de mama focului, cantau cu totii o melodie tare duioasa. Pasamite, asta era cantecul pe care-l deslusisera cei doi calatori. In mijlocul piticilor se afla un batran, care era mai mare de stat decat ceilalti si omuletul asta, purta un vesmant, impestritat cu toate culorile si-avea o barba cenusie, care-i atarna pana la glezne.

 

   Croitorul si giuvaergiul se oprira sa priveasca la dantuiala piticilor si se minunara de frumusestea jocului si de dulceata cantecului.

 

   La un moment dat, batranul le facu semn sa intre si ei in joc si omuletii desfacura cercul cu draga inima, imbiindu-i la randu-le, sa se prinda in hora.

 

   Cum era indraznet din fire, giuvaergiul se si apropie dar vezi ca croitorul se sfii la inceput si ramase pe loc. Dar cand vazu cum se veselesc cu totii, isi lua inima in dinti si se prinse si el in joc.

 

   Cat ai clipi, cercul se inchise din nou si prichindeii se prinsera sa cante si sa topaie ca niste apucati, facand sarituri de doi coti. In acest timp, batranul scoase un palos care-i atarna la cingatoare si incepu sa-l ascua.

 

   Si cand fu de ajuns de ascutit, arunca o privire inspre cei doi straini, ca li se facu la amandoi inima, cat un purice. Dar pana sa se gandeasca bine la ce aveau de facut, batranul il apuca pe giuvaergiu de chica si, cu cea mai mare iuteala, ii taie parul de pe cap si mandretea de barba stufoasa. Si la fel pati si croitorul.

 

 

   Dupa ce-i sluti astfel, batranelul ii batu pe umar, de parca ar fi vrut sa le spuna ca e bucuros ca nu s-au impotrivit si, daca vazura asta, celor doi, le mai veni inima la loc.

 

   Mosneagul le arata cu degetul o gramada de carbuni si le dadu de inteles sa-si umple cu ei buzunarele. Si cu toate ca nu pricepeau la ce le-ar putea folosi niste carbuni, amandoi il ascultara. Apoi plecara mai departe, sa-si gaseasca un culcus peste noapte, ca picau de somn.

 

   Mersera ei ce mersera, dar nu prea mult, si cand ajunsera in vale, clopotele de la biserica bateau de miezul noptii. Si pe data cantecul amuti. Tot alaiul piticilor se facu nevazut si colina ramase pustie in lumina lunii.


   Cei doi calatori, gasira adapost la un gospodar, care se indura deai sa-i lase in grajd. Si facandu-si culcusul pe-un maldar de paie, amandoi se culcara, invelindu-se cu toale, ca se lasase frigul. Vezi insa ca din pricina oboselii, uitasera sa-si scoata carbunii din buzunar, si o greutate care-i inghioldea si-i apasa ii facu sa se trezeasca mai devreme ca de obicei. Bagara ei mana in buzunar, sa vada ce-i supara, si cand o scoasera, nu le veni sa-si creada ochilor, ca in loc de carbuni era plina de aur !... Si ce crezi, parul de pe cap si barba le crescusera la loc, din belsug.

 

   Acu' erau oameni avuti, dar vezi ca giuvaergiul, care din fire era mai hraparet, isi umpluse mai vartos buzunarele decat croitorul, si avea de doua ori mai mult aur decat acesta. Dar parca era multumit !...Un hraparet, cand are mult jinduieste si dupa mai mult... Cum era lacom de avere, giuvaergiul ii propuse croitorului sa mai zaboveasca pe acele locuri si, cand s-o intuneca, sa mearga iarasi la colinaunde-i gasise pe pitici si sa ia cu ei o comoara si mai mare. Vezi insa ca croitorul nici nu vru sa auda de asa ceva.

 

- Eu sunt multumit cu ce am. Peste putin o sa ajung mester, si-o sa ma insor cu aleasa inimii. Si pot spune ca o sa fiu un om fericit... La ce m-as lacomi ? ...

 

   Dar ca sa-i faca pe plac, mai ramase inca o zi in satul unde manasera peste noapte. Catre seara, giuvaergiul isi atarna pe umer cateva traiste ca sa poata indesa in elecat mai multi carbuni, si-o porni la drum catre colina piticilor. Si ca si in noaptea trecuta, ii afla pe toti acolo, jucand de mama focului si cantand. Mosneagul il mai tunse o data chilug si dupa asta il indemna sa ia din gramada de carbuni. Giuvaergiul doar atata astepta, si incepu sa-si umple traistele cat incapea in ele. Apoi se intoarse fericit in satul unde astepta croitorul si, culcandu-se, se acoperi cu haina. Si mai inainte de a adormi, isi spuse: "Chiar daca m-o inghioldi aurul de mi-o scoate sufletul, o sa strang din dinti si-o sa rabd !" Si dormi el leganat de dulcea presimtire ca a doua zi va fi un om putred de bogat.


 

   In zori, de cum deschise ochii, se scula sa-si cerceteze buzunarele, dar nu mica-i fu mirarea cand scoase de acolo doar carbuni. Si oricat de mult cauta, nu gasi decat tot carbuni. "Nu-i mare paguba - se mangaie el - ca tot mi-a mai ramas aurul de l-am dobandit in noaptea trecuta !..." Si se duse sa-l ia de unde il ascunsese, ca sa-si mai bucure ochii cu stralucirea lui. Si ce crezi, odata ramase incremenit de spaima, ca-n locul aurului erau doar carbuni !... De amar, se batu peste frunte cu palma plina de negreala si pe loc simti ca tot capul ii este neted ca in palma, si la fel si barbia.

 

   Vezi insa ca nenorocirea lui nu luase inca sfarsit... Abia acum baga de seama ca pe langa cocoasa din spate, ii mai crescuse o cocoasa la fel de mare si-n fata. Abia atunci pricepu ca fusese pedepsit pentru lacomia lui si, de mahnit ce era, incepu sa se jeleasca amarnic. La tipetele lui, croitorul cel cumsecade se trezi din somn si gasi o multime de vorbe bune ca sa-i ogoiasca durerea:

 

- Ai fost tovarasul meu de drum si-o sa ramai la mine cat oi trai. Si-o sa impartim averea frateste.

 

   Croitorasul se tinu de cuvant, dar bietul giuvaergiu trebui sa poarte toata viata cele doua cocoase. Si cum ramasese chelbos, trebui sa-si acopere capul cu o caciula, ca sa nu i se vada betesugul asta.


Darul piticilor (de Fraţii Grimm)

 

   A fost odată un împărat şi o împărăteasă; ei nu făceau copii; umblase pe la toţi vracii şi vrăjitorii, pe la toate babele şi cititori de stele, şi toţi rămaseră de ruşine, căci n-avură ce le face. În cele din urmă se puseră pe posturi, pe rugăciuni şi milostenii; când, într-o noapte, Dumnezeu văzând râvna lor, se arătă împărătesei în vis şi-i zise:


– Rugăciunea voastră am auzit-o şi vei face un copil cum nu se va mai afla pe faţa pământului. Mâine să se ducă împăratul, bărbatul tău, cu undiţa la gârlă, şi peştele ce va prinde să-l găteşti cu mâna ta şi să-l mâncaţi.


Nu se făcuse încă bine ziuă şi împărăteasa se duse la împăratul şi-l sculă zicându-i:


– Împărate! scoală c-a sosit alba în sat.

– Dar asta, răspunse împăratul, ce ai astăzi să mă scoli aşa de noapte; nu care cumva vrăjmaşii au călcat hotarele împărăţiei mele?

– Din mila lui Dumnezeu, de nici unele ca astea n-am auzit; dară am visat iaca ce...

Şi-i spuse visul.


   Împăratul cum auzi, sări din aşternut, se îmbrăcă, luă undiţa şi se duse la pârâu gâfâind. Aruncă undiţa şi nu trecu mult, şi văzu pluta undiţii mişcându-se. Trase undiţa: când, ce să vezi? un peşte mare, cu totul şi cu totul din aur. Doară că nu-i căzu leşin de bucurie. Darămite când îl văzu împărăteasa? Ea fu şi mai oleoleo.

 

   Găti împărăteasa singură cu mâna ei peştele şi mâncară. Ea îndată se simţi însărcinată.

 

   Roaba care ridică masa văzu pe talerul împărătesei un os de peşte şi o bătu gândurile să sugă acel os, ca să ştie şi ea gustul bucatelor gătite de împărăteasa.

 

   Cum supse osul, se simţi şi ea însărcinată.

 

   După nouă luni născu împărăteasa, ziua, un copil frumos, frumos, ca un îngeraş. Peste noapte născu şi roaba un copil, aidoma cu al împărătesei, încât nu aveau deosebire unul de altul. Cum era copilul împărătesei era şi al roabei. Semănau, cum se zice, ca două picături de apă.

Fiului de împărat i s-a dat numele de Busuioc, iară fiului de rob, Siminoc.

 

   Crescând împreună şi făcându-se mari, i-a dat la carte, şi învăţau într-o zi cât învăţa alţi copii într-un an. Când se jucau ei în grădină, împărăteasa se uita cu drag la dânşii de pe fereastră.

 

   Se făcură mari. Ei semănau atât de mult, încât nu cunoştea nimeni care este fiu de împărat şi care de rob. Boiul lor era mândru, amândoi aveau pe vino-ncoace, vorba lor, era vorbă cu lipici şi amândoi erau voinici, nevoie mare.

 

   Într-o zi se hotărâră să meargă la vânătoare. Împărăteasa se tot ciudea cum să-şi cunoască pe fiul său: fiindcă şi feţele şi îmbrăcăminţile fiind la fel, de multe ori nu putea să deosebească pe unul din altul. Se gândi să facă fiului său un semn. Îl chemă şi, prefăcându-se că îi caută în cap, îi înnodă două viţe de păr, fără să ştie el.

   Apoi plecară la vânătoare.

 

   Alergară zburdatici prin câmpiile înverzite şi se zbenguiau ca mieluşeii; culeseră la floricele, se udară de rouă, priviră fluturii cum săltau şi săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara şi adunau mierea, şi se desfătară foarte mult. Apoi merseră la fântână, băură apă de se răcoriră şi priveau cu nesaţiu cum se lasă cerul în depărtare pe pământ, şi ar fi dorit să meargă până la sfârşitul pământului, să vază cerul din apropiere, sau măcar până vor da de locurile acelea unde pământul este ca piftia.

 

   Apoi intrară în pădure. Când văzură frumuseţile pădurilor, rămaseră cu gurile căscate. Vezi că ei nu mai văzuseră d-alde astea de când îi făcuse mă-sa. Când bătea vântul şi se mişca frunzele, asculta la fâşâitul lor şi li se părea că împărăteasa umblă târând după sine rochia cea de mătase; apoi se aşezară pe iarba fragedă, la umbra unui copaci mare. Aci se puseră a cugeta şi a sfătui cum să înceapă vânătoarea. Ei, nici una, nici alta, voiau să vâneze tot lighioni sălbatice.

 

   Păsărelele, cari alergau împrejurul lor şi se puneau pe crăcile copaciului, nici nu le băgau ei în seamă; lor, le era milă să-şi puie mintea cu ele; dară le plăcea să le asculte ciripind. Păsărelele parcă băgaseră şi ele de seamă una ca aceasta, şi nu se sfiau, ba încă cântau de se spărgeau; iară privighetorile trăgeau la geamparale numai din guşe, ca să fie mai dulce cântarea lor. Şi aşa, stând ei aci şi sfătuindu-se, pe fiul împăratului îl apucă o moliciune de nu putea sta în sus şi îşi lăsă capul în poala lui Siminoc, rugându-l să-i caute niţel în cap, până va aromi el.

 

   După ce îi căută ce-i căută, Siminoc se opri şi zise:


– Ce este asta din capul tău, frate Busuioc?

– Ce să fie? Ştiu eu de ce mă întrebi, frate Siminoc?

– Iaca văz, răspunse Siminoc, că două viţe de păr în capul tău sunt înnodate.

– Cum se poate? zise Busuioc.


   Aceasta supără atât de mult pe Busuioc, încât se hotărî să plece în lume.


– Frate Siminoc, zise Busuioc, eu mă duc în lume fiindcă nu pot să pricep de ce mama mi-a înnodat părul când mi-a căutat în cap.

– Măi frate Busuioc, îi răspunse Siminoc, vino-ţi în fire şi nu mai face una ca asta. Căci daca împărăteasa ţi-a înnodat părul, nu crez să o fi făcut cu vreun gând rău.

Busuioc însă a rămas nestrămutat în hotărârea sa şi, când şi-a luat rămas bun de la Siminoc, i-a zis:

– Na, frate Siminoc, batista asta. Când vei vedea pe dânsa trei picături de sânge, să ştii că sunt mort.

– Să-ţi ajute Dumnezeu, frate Busuioc, să nimereşti cu bine; dară eu încă o dată te rog, pentru dragostea mea, să rămâi, să nu mai pribegeşti pân lume.

– Peste poate, răspunse Busuioc.

Apoi se îmbrăţişară şi Busuioc plecă; iară Siminoc rămase de se uita galeş după dânsul până îl pierdu din ochi.

 

   Siminoc se întoarse acasă şi povesti părinţilor toate cele ce se întâmplase.

 

   Împărăteasa nu mai putea de inimă rea. Îşi frângea mâinile şi plângea, de să ferească Dumnezeu. Dară n-avu ce-şi face capului, şi se mângâia oarecum văzând pe Siminoc.

 

   După câtva timp, acesta scoase batista, se uită la dânsa şi văzu teri picături de sânge. Atunci zise:


– I! a murit frăţiorul meu. Mă duc să-l caut.

 

   Şi luându-şi merinde, plecă după dânsul să-l caute. Trecu prin oraşe şi sate, străbătu câmpiile şi codrii, merse, merse, până ce ajunse la o căsuţă. Acolo întâlni pe o bătrână şi întrebă de fratele său. Bătrâna îi spuse că se făcuse ginere al împăratului din acea parte de loc.

 

   Ajungând la palaturile împăratului aceluia, cm îl văzu fie-sa, socoti că e bărbatu-său, şi alergă întru întâmpinarea lui. El zise:


– Eu sunt fratele bărbatului tău; am auzit că a pierit din lume, şi am venit să aflu de căpătâiul său.

– Eu nu crez una ca asta, zise fiica de împărat. Tu eşti bărbatul meu, şi nu ştiu de ce te prefaci aşa acum. Au doară credinţa mea a fost pusă la cercare şi eu te-am amăgit?

– Nici unele din acestea nu este. Ci eu îţi spui în cuget curat, nu sunt eu bărbatul tău.

 

   Ea nu voia să crează cu nici un chip.

Atunci el zise:


– Dumnezeu să-şi arate dreptatea. Pe cine nu va fi drept din amândoi, să-l cresteze sabia care stă în cui.

 

   Şi îndată sabia sări şi crestă pe fată la deget, şi atunci crezu şi ea. Apoi găzdui după cum se cuvenea pe Siminoc.

 

   A doua zi el află că Busuioc se dusese la vânătoare şi nu se mai întoarse. Încălecă deci şi el pe un cal, luă ogari şi plecă după frate-său, în partea locului pe unde se dusese acesta. Merse ce merse şi ajunse în pădure; acolo se întâlni cu Muma-pădurii.

 

   Cum o văzu, se luă după dânsa, şi dă-i goană. Ea fugea, el după dânsa, până ce Muma-pădurii văzând că n-are încotro, se sui într-un copaci înalt şi acolo scăpă.

 

   Siminoc descălecă şi el, priponi calul, făcu focul, scoase merindele şi începu să mănânce lângă foc, aruncând şi ogarilor câte ceva.


– Aoleo! cum mi-e frig, zise Muma-păurii, îmi clănţănesc dinţii.

– Dă-te jos, îi răspunse Siminoc, de te încălzeşte la foc.

– Mi-e frică de câini, zise ea.

– Nu te teme, că nu-ţi fac nimic.

– Daca vei să-mi faci bine, mai zise ea, na o viţă din cosiţă şi leagă-ţi câinii.

 

   El puse viţa de cosiţă pe foc.

– Uf! ce greu miroase, zise Muma-pădurii, cosiţa ce ţi-am dat-o şi pe care tu ai pus-o pe foc.

– Ai te cară de aici, îi răspunse Siminoc, şi nu mai spune la nimicuri. Iaca unul din ogari a dat cu coada prin foc, s-a pârlit niţel şi d-aia miroase greu. Daca ţi-e frig, dă-te jos şi vino de te încălzeşte; daca nu, tacă-ţi fleoanca şi mă lasă în pace, nu mă tot supăra.

 

   Atunci ea crezu, se dete jos şi, alăturându-se de foc, zise:


– Mi-e foame.

– Ce să-ţi dau să mănânci? Iaca ia ce-ţi place din ceea ce am dinainte.

– Eu voi să te mănânc pe tine, zise Muma-pădurii, găteşte-te!

– Ba te voi mânca eu pe tine, răspunse Siminoc şi asmuţi câinii la dânsa ca să o sfâşie.

– Stăi, zise Muma-pădurii, opreşte câinii să nu mă sfâşie, că ţi-oi da pe frate-tău, cu cal şi cu ogari cu tot.


   Siminoc opri câinii; atunci Muma-Pădurii icni de vro trei ori şi dete afară dintr-însa pe Busuioc, calul şi ogarii; iară Siminoc îşi asmuţi ogarii şi o făcură mici fărâmi. Deşteptându-se Busuioc, se miră cum de vede pe Siminoc aci şi-i zise:

 

– Bine ai venit sănătos, frate, dară mult am dormit.

– Puteai tu să dormi mult şi bine, daca nu eram eu.

 

   Apoi îi spuse toată şiritenia de la despărţirea lor până acum.

 

   Busuioc bănuind pe Siminoc că s-o fi îndrăgostit cu femeia lui, nu voi să-l crează când acesta îi mărturisi adevărul, spuindu-i că nici prin gând nu i-a trecut una ca asta vreodată. El se făcu dârz, începând a-şi teme nevasta. Şi aşa puindu-i gând rău, se învoi cu Siminoc ca să se lege la ochi, ei şi pe caii lor, apoi să încalece, să le dea drumul, şi unde i-o scoate să-i scoată.

 

   Aşa făcură. Când Busuioc, auzind un geamăt, opri calul, se dezlegă la ochi, se uită, şi Siminoc nicăiri. Pasămite el căzuse într-o fântână şi înecându-se, n-a mai ieşit d-acolo.

 

   Busuioc se întoarse acasă, îşi ispiti nevasta, şi ea spuse ca şi Siminoc. Apoi ca să se încredinţeze şi mai bine de adevăr, zise şi el sabiei să sară din cui şi să cresteze pe cel vinovat. Sabia sări şi-l crestă pe dânsul la degetul cel mare.

 

   Se tângui el, se jeli, plânse cu amar că pierduse pe Siminoc; se căi că se prea iuţise, dară toate fură în deşert, că n-avu ce-i mai face. Atunci, plin de obidă şi de durere, nici el nu mai voi a trăi fără frate-său, ci legându-se iarăşi la ochi, precum şi pe cal, încălecă şi-i dete drumul în pădurea în care pierise fratele său. Alergă calul ce alergă, şi, bâldâbâc! dete în fântâna în care căzuse şi Siminoc, şi acolo îşi sfârşi zilele şi Busuioc, şi de atuncea a răsărit luceafărul de ziuă, fiul împăratului, Busuioc, şi luceafărul de noapte, fiul roabei, Siminoc.



Luceafărul de zi şi luceafărul de noapte (de Petre Ispirescu)

 

   Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.


   Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.

— Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.

 

   Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice: Bre! da' cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "Hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.

 

   Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii.

Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bine...şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta...re-i mai era foame!


   Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.

— Bună masa, cumătră! Ti!!! da' ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta...re! mi-i poftă!
— Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.
— Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.


   Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da' nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu.


   Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!...
În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr' de coadă!


   Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr' de coadă, începu a striga:

— Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?

 

   Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială... Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac..." Iar când anina cârligul de copac, ea striga: "Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"


   În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.

Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!

Ursul păcălit de vulpe (de Ion Creangă)


   Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin bat de obraznici ce erau; iara cel mic era harnic si cuminte.
 Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mana si nu seamana toate unul cu altul".


   Intr-o zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice:
- Dragii mamei copilasi! Eu ma duc in padure ca sa mai aduc ceva de-a mancarii. Dar voi incuieti usa dupa mine, ascultati unul de altul, si sa nu cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu.
 Cand voi veni eu, am sa va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, si am sa va spun asa:


Trei iezi cucuieti,
Usa mamei descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-ati ce-am spus eu?


- Da, mamuca, zisera iezii.
- Pot sa am nadejde in voi?
- Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem odata baieti, si ce-am vorbit odata vorbit ramane.
- Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de cele rele, si mai ramaneti cu bine!
- Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi in ochi, si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intoarne cu bine si sa ne-aduci demancare.


   Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul. Dar vorba veche: "Peretii au urechi si ferestrele ochi". Un dusman de lup - s-apoi stiti care? - chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la peretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii.
"Bun! zise el in gandul sau. Ia, acu mi-e timpul!... De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi fie! Stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli!" Cum zice, si vine la usa: si cum vine, si incepe:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.

- Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
- Ia! baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu demancare.
- Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi! Asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si ragusit, ci-i mai subtire si mai frumos!

   Lupul, auzind aceste, se duse la un fierar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si subtia glasul, s-apoi, intorcandu-se, incepu iar:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!...
- Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i mamuca, nu-i mamuca! D-apoi cine-i daca nu-i ea?! Ca doar si eu am urechi! Ma duc sa-i deschid.
- Badica! badica! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice:
Deschideti usa,
Ca vine matusa!
s-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti?
- D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii albi si s-a facut oale si ulcioare, sarmana?
- Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rau in lume, de cand a ajuns coada sa fie cap... Daca te-i potrivi tu acestora, ii tinea mult si bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa deschid.

   Atunci mezinul se vara iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichici si cu nasul de funingine, tace ca pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din rai, sarmana! Asemene cel mijlociu, tusti! iute sub un chersin: se-nghemuieste amlo cum poate, tace ca pamantul si-i tremura carnea pe dansul de frica: Fuga-i rusinoasa, da-i sanatoasa!... Insa cel mare se da dupa usa si - sa traga, sa nu traga? - in sfarsit, trage zavorul... Cand iaca!... ce sa vada? S-apoi mai are cand vedea?... caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era. Si, nici una, nici doua, hat! pe ied de gat, ii rateaza capul pe loc si-l mananca asa de iute si cu asa pofta, de-ti parea ca nici pe-o masea n-are ce pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin casa cu neastampar, zicand:
- Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri?
 Dar ce Dumnezeu? Parc-au intrat in pamant... Unde sa fie, unde sa fie? Se iteste el pe colo, se iteste pe dinmlo, dar pace buna! iezii nu-s nicaieri!
- Ma!... ca mare minune-i si astal..
 dar nici acasa n-am de coasa... ia sa mai odihnesc oleaca aste batranete!
Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. Si cand s-a pus pe chersin, nu stiu cum s-a facut, ori ca chersinul a crapat, ori cumatrul a stranutat... Atunci iedul de sub chersin, sa nu taca? - il pastea pacatul si-l manca spinarea, saracutul!
- Sa-ti fie de bine, nanasule!
- A!... ghidi! ghidi! ghidusi ce esti! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la nanaselul, sa te pupe el!

   Apoi ridica chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l fiocaieste si-l jumuleste si pe acela de-i merg petecele!... Vorba ceea: "Ca toata pasarea pe limba ei piere".
Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gaseste nimic, caci iedul cel cuminte tacea molcum in horn, cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste nimic, isi pune in gand una: asaza cele doua capete cu dintii ranjiti in feresti, de ti se parea ca radeau; pe urma unge toti peretii cu sange, ca sa faca si mai mult in ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de drum. Cum a iesit dusmanul din casa, iedul cel mic se da iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi incepe a se scarmana de cap si a plange cu amar dupa fratiorii sai.
- Dragutii mei fratiori! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat! Si biata mama nu stie de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei! Si boceste el si boceste pana il apuca lesin! Dar ce era sa le faca? Vina nu era a lui, si ce-au cautat pe nas le-a dat.

   Cand jelea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a mancarii si gafuind. Si cum venea, cat de colo vede cele doua capete, cu dintii ranjiti, in feresti.
- Dragii mamucutei, dragi! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cand ma vad!
Baietii mamei, baieti,
Frumusei si cucuieti!
Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada?

   Un fior rece ca gheata ii trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul, si ochii i se painjinesc. Si ce era nu era a bine!... Ea insa tot merge pan' la usa, cum poate, crezand ca parerea o insala... si cum ajunge, si incepe:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.

   Atunci iedul mezin - care acum era si cel dintai si cel de pe urma - sare iute si-i deschide usa. Apoi s-arunca in bratele mane-sa si cu lacrimi de sange incepe a-i spune:
- Mamuca, mamuca, uite ce am patit noi. Mare foc si potop au cazut pe capul nostru!
Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si ramane incremenita!... Dar mai pe urma, imbarbatandu-se, si-a mai venit putin in fire s-a intrebat:
- Da' ce-a fost aici, copile?
- Ce sa fie, mamuca? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasa, n-a trecut tocmai mult si iaca cineva s-aude batand la usa si spunand:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti...
- Si frate-meu cel mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa sa deschida.
- S-atunci?...
- Atunci, eu m-am varat iute in horn, si frate-meu cel mijlociu sub chersin, iara cel mare, dupa cum iti spun, se da cu nepasare dupa usa si trage zavorul!...
- S-atunci?...
- Atunci, grozavie mare! Nanasul nostru si prietenul d-tale, cumatrul lup, se si arata in prag!
- Cine? Cumatrul meu? El? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a speria copilasii niciodata?
- Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!
- Ei las' ca l-oi invata eu! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana, si c-o casa de copii, apoi trebuie sa-si bata joc de casa mea? si pe voi sa va puie la pastrama? Nici o fapta fara plata... Ticalosul si mangositul! Inca se ranjea la mine cateodata si-mi facea cu maseaua... Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci, cumatre, ca te-oi dobzala eu! Cu mine ti-ai pus boii in plug? Apoi, tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne!
- Of, mamuca, of! Mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu! Ca stii ca este o vorba:"Nici pe dracul sa-l vezi, da' nici cruce sa-ti faci!"
- Ba nu, dragul mamei! "Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti iau sufletul." S-apoi tine tu minte, copile, ce-ti spun eu: ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu, sa nu cumva sa te rasufii cuiva, ca sa prinda el de veste.
Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatrusau. Se pune ea pe ganduri si sta in cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca?
"Aha! ia, acu i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci! Ca i-oi face eu cumatrului una de si-a musca labele!"

   Aproape de casa ei era o groapa adanca; acolo-i nadejdea caprei.
- La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip!... Ia, de-acu sa-ncepe fapta: Hai la treaba, cumatrita, ca lupul ti-a dat de lucru! Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca manecile, atata focul si s-apuca de facut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu smantana si cu oua si fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic si cu lemne putregaioase, ca sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa de nuiele numai intinata si niste frunzari peste dansa; peste frunzari toarna tarna si peste tarna asterne o rogojina.
 Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fiarba si se duce prin padure sa caute pe cumatru-sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat merge prin codru, pana ce da de-o prapastie grozava si intunecoasa si pe-o tiharaie da cu crucea peste lup.
- Buna vremea, cumatro! Da' ce vant te-a abatut pe-aici?
- Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i cautatura... apoi da, nu stii d-ta ca nevoia te duce pe unde nu ti-i voia? Ia, nu stiu cine-a fost pe la mine acasa in lipsa mea, ca stiu ca mi-a facut-o buna!
- Ca ce fel, cumatrita draga?
- Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de le-am plans de mila!
Numai vaduva sa nu mai fie cineva!
- Da' nu mai spune, cumatra!
- Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus catre Domnul, si datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut si eu un praznic, dupa puterea mea, si am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai...
- Bucuros, draga cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta.
- Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vrea Cel-de-sus.

   Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca plange.
- Doamne, cumatre, Doamne! zise capra suspinand. De ce ti-e mai drag in lume tocmai de-aceea n-ai parte...
- Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti face si d-ta atata inima rea, ca odata avem sa mergem cu totii acolo.
- Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus!
- Apoi da, cumatra, se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri.
- Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi? D-apoi asa?...
- Doamne, cumatra, Doamne! Oi face si eu ca prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasa? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-am intalnit odata prin zmeuris; si mi-a spus ca daca-ai vrea d-ta sa-i dai un baiat, sa-l invete cojocaria.
 Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra!
- Ia poftim, cumatre, zise ea luand scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina, sezi cole si sa ospatezi oleaca din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune dinainte. Atunci lupul nostru incepe a manca halpov; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeau sarmalele intregi pe gat.
- Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut!
Si cum ospata el, buf! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul de ceara s-a topit, si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita: nici mai bine, nici mai rau, ca pentru cumatru.
- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mancat! Cu capra ti-ai pus in card? Capra ti-a venit de hac!
- Valeu, cumatra, talpele mele! Ma rog, scoate-ma, ca-mi arde inima-n mine!
- Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei! Lui Dumnezeu ii plac pui de cei mai tineri; mie insa-mi plac si de isti mai batrani, numai sa fie bine fripti; stii, cole, sa treaca focul printr-insii.
- Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa!
- Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu esti bun! De-abia i-a mai trece baietelului istuia de speriat, ca mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum! Ti-aduci aminte, dihanie rautacioasa si spurcata, cand mi te-ai jurat pe parul tau? Si bine mi-ai mancat iezisorii!
- Ma ustura inima-n mine, cumatra! ma rog, scoate-ma si nu-ti mai face atata osanda cu mine!
- Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bineo mai plesnisi dinioare cu cuvinte din scriptura!
Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan s-au aruncat-o peste dansul, in groapa, ca sa se mai potoleasca focul. Apoi, la urma urmelor, napadira asupra lui si-i mai trantira in cap cu bolovani si cu ce-au apucat, pana-l omorara de tot. Si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi iezi, da' si de cumatru-sau lupul pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie!

   Si auzind caprele din vecinatate de una ca aceasta, tare le-a mai parut bine! Si s-au adunat cu toatele la priveghi si unde nu s-au asternut pe mancare si pe baute, veselindu-se impreuna...
Si eram si eu acolo de fata, si-ndata dupa aceea am incalecat iute pe-o sa s-am venit de v-am spus povestea asa, s-am mai incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata; si unde n-am mai incalecat si pe-o capsuna si v-am spus, oameni buni, o mare si gogonata minciuna!

Capra cu 3 iezi (de Ion Creangă)

 

   Era odată o babă și un moșneag. Baba avea o găină, și moșneagul un cucoș; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi și baba mânca o mulțime de ouă; iar moșneagului nu-i da nici unul. Moșneagul într-o zi perdu răbdarea și zise:

— Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi și mie niște ouă, ca să-mi prind pofta măcar. — Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate și tu cucoșul tău, să facă ouă, și-i mânca; că eu așa am bătut găina, și iacătă-o cum se ouă.

 

   Moșneagul, pofticios și hapsin, se ia după gura babei și, de ciudă, prinde iute și degrabă cucoșul și-i dă o bataie bună, zicând:

— Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.


   Cucoșul, cum scăpă din mânile moșneagului, fugi de-acasă și umbla pe drumuri, bezmetec. Și cum mergea el pe-un drum, numai iată găsește o punguță cu doi bani. Și cum o găsește, o și ia în clonț și se întoarnă cu dânsa înapoi către casa moșneagului. Pe drum se întâlnește c-o trăsură c-un boier și cu niște cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoș, vede în clonțu-i o punguță și zice vezeteului:

— Măi! ia dă-te jos și vezi ce are cucoșul cela în plisc.

 

   Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, și c-un feliu de meșteșug, prinde cucoșul și luându-i punguța din clonț o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune în buzunar și pornește cu trăsura înainte. Cucoșul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat:

— Cucurigu ! boieri mari, Dați punguța cu doi bani !


   Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:

— Mă! ia cucoșul ist obraznic și-l dă în fântâna ceea.


   Vezeteul se dă iarăși jos din capră, prinde cucoșul și-l azvârle în fântână! Cucoșul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a înghiți la apă; și-nghite, și-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară și iarăși se ia în urma trăsurei, zicând:

Cucurigu ! boieri mari, Dați punguța cu doi bani !

Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit și a zis:

— Mă! da' al dracului cucoș i-aista! Ei, las' că ți-oiu da eu ție de cheltuială, măi crestatule și pintenatule!


   Și cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoșul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic și să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoșul, cum vede și astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; și toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, și se răcorește cuptoriul; ba încă face ș-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr și de-acolo, fuga la fereastra boierului și începe a trânti cu ciocul în geamuri și a zice:

Cucurigu ! boieri mari, Dați punguța cu doi bani !

— Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoș, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu și-l zvârle în cireada boilor ș-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, și-om scăpa de supărare.


   Vezeteul iarăși ia cucoșul și-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoșului! Să-l fi văzut cum înghițea la buhai, la boi, la vaci și la viței; păn-a înghițit el toată cireada, ș-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, și iarăși începe!

Cucurigu ! boieri mari, Dați punguța cu doi bani !


   Boierul, când mai vede și astă dandanaie, crăpa de ciudă și nu știa ce să mai facă, doar va scăpa de cucoș. Mai stă boierul cât stă pe gânduri, pănă-i vine iarăși în cap una.

— Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca și-oiu scăpa de dânsul.

 

   Și, cum zice, umflă cucoșul de-o aripă și-l zvârle în zahnaua cu banii; căci boieriul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai știa numărul. Atunci cucoșul înghite cu lăcomie toți banii și lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă și de-acolo, el știe cum și pe unde, se duce la fereastra boierului și iar începe:

Cucurigu ! boieri mari, Dați punguța cu doi bani !

 

   Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguța. Cucoșul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui și lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoșului, s-au luat după dânsul, de ți se părea că-i o nuntă, și nu altăceva; iară boierul se uita galiș cum se duceau paserile și zise oftând:

— Ducă-se și cobe și tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici!

 

   Cucoșul însă mergea țanțoș, iar paserile după dânsul, și merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moșneag, și de pe la poartă începe a cânta: "Cucurigu !!! cucurigu !!!" Moșneagul, cum aude glasul cucoșului, iesă afară cu bucurie; și, când își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoșul său era ceva de spăriet! elefantul ți se părea purice pe lângă acest cucoș; ș-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete și mai boghete. Moșneagul, văzând pe cucoșul său așa de mare și de greoiu, și încunjurat de-atâta amar de galițe, i-a deschis poarta. Atunci cucoșul i-a zis:

— Stăpâne, așterne un țol aici în mijlocul ogrăzii.

 

   Moșneagul, iute ca un prâsnel, așterne țolul. Cucoșul atunci se așază pe țol, scutură puternic din aripi și îndată se umple ograda și livada moșneagului, pe lângă paseri, și de cirezi de vite; iară pe țol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ți lua ochii! Moșneagul, văzând aceste mari bogății, nu știa ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoșul și dezmerdându-l. Atunci, iaca și baba vine nu știu de unde; și, când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap și plesnea de ciudă.

— Moșnege, zise ea rușinată, dă-mi și mie niște galbeni! — Ba pune-ți pofta-n cuiu, măi babă! Când ți-am cerut ouă, știi ce mi-ai răspuns? Bate acum și tu găina, să-ți aducă galbeni; c-așa am bătut eu cucoșul, știi tu din a cui pricină... și iaca ce mi-a adus!

 

   Atunci baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie, de-ți venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe drumuri. Și cum mergea pe drum, găsește și ea o mărgică ș-o înghite. Apoi răpede se întoarce acasă la babă și începe de pe la poartă: "Cot, cot, cotcodac !" Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă și se pune pe cuibariu; și, după vrun ceas de ședere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina!... Și, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ș-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ș-o bate, ș-o bate, păn-o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgârcită și nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca și răbdări prăjite în loc de ouă; că bine și-a făcut râs de găină și-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!

 

   Moșneagul însă era foarte bogat; el și-a făcut case mari și grădini frumoase și trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinăriță, iară pe cucoș îl purta în toate părțile după dânsul, cu salbă de aur la gât și încălțat cu ciuboțele galbene și cu pinteni la călcâie, de ți se părea că-i un irod de cei frumoși, iară nu cucoș de făcut cu borș.

Punguţa cu doi bani
     Ce era, ce nu era, era odata un imparat tanar, fiu de mare imparat, care avea o nespusa patima sa mearga la vanatoare.
Intr-o zi, se scula dis-de-dimineata si, impreuna cu patru tovarasi credinciosi, pornira calari peste campii.
Ajungand intr-o padure, se despartira, fiecare apucand in alta parte. Imparatul tinu drumul pe mijlocul padurii si, tot uitandu-se jur-imprejur, zari langa el o ciuta sprintena si frumoasa, frumoasa cum nu se poate spune cu gura. Ciuta avea la gat o salba de margaritare, mari cat oul de porumbita, iar la picioare, mai sus de genunchi, purta bratari de aur lucrate numai si numai in fire de aur.
Vazand ca vietatea e asa de frumoasa, imparatul nu putu sa traga in ea cu arcul, ci se hotari s-o prinda de vie. Si o alerga calare, la galop, o fugari din toate puterile, si pe jos, goni dupa ea ca un nebun, se roti ca un vartej, dar toata straduinta lui fu zadarnica.
Se dumirea ca nu e cu putinta sa prinda ciuta de vie, insa el tot mai alerga, pornit pe urmele ei. Ciuta, simtind ca imparatul o sa goneasca intruna asa dupa dansa, coti in salturi catre o vale si iesi din padure, apucand drumul peste campie. Imparatul, speriat c-o scapa, isi chema tovarasii in graba si pornira impreuna pe urmele ei. Si asa, fiind in mijlocul campului, o inconjurara din toate partile, apropiindu-se cu mare dibacie. Ciuta, aflandu-se la stramtoare, facu o saritura inalta si pieri intr-un lac rotund care s-afla chiar in inima campiei.
Imparatul si tovarasii lui se apropiara tiptil, uitandu-se mereu acolo si asteptand cu nerabdare sa iasa ciuta din apa; dar asteptara aproape toata ziua si ciuta nu se mai vazu pe acolo si nici glasul nu i se auzi.

Amurgise, se intuneca, si imparatul uitase sa mai plece. Ministrul, unul dintre tovarasii lui, neputand sa-si ascunda spaima ce-l apucase innoptand intr-un loc atat de indepartat si parasit, incepu sa-i zica imparatului astfel:
- Marite imparate, luminatia ta, cata sa plecam cat mai curand de langa balta asta, ca mie nu mi se pare a bine. Mintea mea imi spune ca ciuta pe care o vazuram nu e ciuta adevarata, ci mai degraba vre-o naluca gata sa ne faca vre-un pocinog. Te rog, marite-imparate, hai sa plecam cat mai curand din locul asta parasit, caci cainta de apoi nu mai este de nici un folos.
Imparatul, auzind vorbele ministrului, ii raspunse nepasator:
- Cui i-e frica de naluci si de fiare salbatice sa nu plece la vanatoare. E drept ca era mai bine sa nu fi vazut ciuta asta, dar acum c-am intalnit-o si am zarit-o cum a sarit in lac, nu pot sa plec pana ce nu cunosc sfarsitul povestii asteia.
Ministrul si supusii aplecara capetele si tacura. Isi pusera in minte sa sada toata noaptea pe marginea lacului si sa adaste ciuta. Nu-si miscau ochii de la apa, ca nu cumva ciuta sa iasa si ei sa n-o zareasca. Dar asteptara pana la miezul noptii si nu vazura nici ciuta, nici nimic. Osteniti de alergatura, cascara si adormira.

Cand se desteptara, ce sa vaza? Un palat luminos care lucea ca soarele de dimineata. Imparatul, cand il privi, fu cat p-aci sa-si piarda mintile de uimire.
Ministrul, cu ochii cascati la o astfel de minunatie, pe cat era de speriat la inceput, pe inca se mai infricosa. Si cu adevarat, era de speriat si de infricosat la ivirea vedeniei neasteptate. Dar imparatului, nici frica nu-i trecu prin minte, nici sperietura nu-i patrunse in inima; se scula cu mare barbatie si pleca sa cunoasca ce fel de palat este acolo si ce oameni vietuiesc inauntru. Si apropiindu-se, vazu ca toate portile sunt deschise. Inainta fara sfiala, se uita in sus, se uita in parti, si nu vazu nici un om.
Trecu dintr-o tinda boltita intr-o sala mare, impodobita cu lucruri scumpe si stralucitoare; pasi mai inauntru si ce sa vaza? Un scaun imparatesc. Pe scaunul acela imparatesc statea o fata de vre-o saisprezece ani, iar imprejurul ei si al tronului ei sedeau douasprezece fete, toate in picioare si cu mainile la piept.

Imparatul, de mirare, ramase mut; si in loc sa fie infricosat de o astfel de naluca, el isi indrepta niste priviri atat de duioase catre fata care odihnea pe scaunul imparatesc, se uita la dansa cu atata drag si cu atata dor, incat se parea ca din ochii lui curgea sange in loc de lacrimi.
Fata, nemiscata pe tron, vazand cu infiorare semnele de iubire duioasa ale imparatului, ii zise:
- Voinicule tanar! De ce te uiti la mine asa de duios? Oare nu ma cunosti, intr-adevar? Eu sunt ciuta de ieri, pe care ai fugarit-o toata ziua! Eu m-am aruncat in lac pierand dinaintea ochilor tai! Eu sunt zana, imparateasa zanelor, pornita de sase luni din tara mea! Am alergat prin toata lumea si am vazut multe feluri de flacai, tineri si frumosi, dar de nici unul nu mi s-a incalzit inima. Trecand si prin locurile acestea, te intalnii pe tine, si din clipa in care te-am zarit, mi s-a tulburat mintea si n-am stiut ce sa mai fac cu focul care-mi aprinse inima. M-am prefacut in ciuta, sa pot sa te-nsel, sa alergi dupa mine. Si asa, vazandu-te cum goneai in urma mea, cu acea mare dorinta, ma aruncai in lac, facandu-ma nevazuta. Insa pricepand ca ti-ai pus in minte sa m-astepti pana-n zori, pe marginea lacului, eu cu roabele mele, in timp ce voi dormeati, am ridicat palatul asta ca sa te fac sa vii la mine si sa-ti vorbesc.

Cand ispravi zana cuvintele, iata ca o alta zana ii aduse inainte o carte, o scrisoare, dandu-i-o si facandu-i plecaciuni. Imparateasa zanelor citi cartea si incepu numaidecat sa planga, cu lacrimi ca ploaia. Imparatul, nestiind pricina plansului, se mira si se framanta, neputincios, si astepta. La urma, imparateasa zanelor isi sterse lacrimile si-i zise imparatului asa:
 - Voinicule tanar, cartea asta imi aduse vestea trista ca mi-a murit mama; si ma cheama toate zanele acolo, sa ma sui pe scaunul imparatesc. Dar imi pare rau ca trebuie sa ma despart de tine. Insa, iubitul meu, sa stii ca daca te-oi afla credincios fata de mine, intr-o zi eu tot am sa te iau de barbat.
Si spunand imparateasa vorbele astea, se facu nevazuta. Imparatul, cu tovarasii lui, de unde se gaseau in palatul luminos, se pomenira langa o balta, intr-o livada mica si intunecoasa, fara urma de om sau pasare.
Facandu-se apoi ziua alba, imparatul si tovarasii lui vazura ca nu mai era nici un fel de palat prin apropiere. Asa ca de mirare li se parea ca viseaza si ca ei nu sunt aievea. Se sculara de-acolo si pornira catre casa.

De-atunci, imparatul fu curpins de grele ganduri si tainice dorinti. De nimic nu mai avea chef pe lumea asta, caci zi si noapte mintea lui nu pleca de la imparateasa zanelor. Toate lucrurile lumesti erau dinaintea ochilor lui desarte; nu mai vru sa stie nici de ale imparatiei, nimic nu-l mai multumi in viata, decat plecarea la vanatoare.
Trecura trei ani si imparatul nu putu sa-si schimbe gandurile; oamenii lui il povatuira sa-si lase la o parte visurile acelea, dar el nu asculta pe nimeni si numai ce-i soptea inima lui aia facea.
Dupa trei ani de asteptare, intr-o zi, imparatul pieri din mijlocul palatului. Nimeni nu stia incotro se dusese. Si pe cand oamenii imparatesti il cautau preturindeni, el se afla langa genunchii imparatesei zanelor.
Imparateasa il privea cu mare dor si-i soptea, minunandu-se:
Iubitul si frumosul meu, eu nu credeam ca pe pamant poate sa existe o iubire ata de mare la un voinic pentru draga lui. Iubitul meu, am vazut ca trei ani de zile nu m-ai uitat nici ziua, nici noaptea, trei ani de zile ai fost intristat si galbejit ca frunza cazuta la inceputl verii si, de cate ori te vedeam cu fata supta de neimplinirea dorului, crede-ma ca mintea mi se zdruncina; dar nici altminterea nu puteam sa fac, pentru ca datinile noastre asa imi cereau.
 
Acum a venit vremea sa fim impreuna; insa trebuie mai intai sa dai vorba de omenie ca orice-ai vedea cu ochii tai, bune ori rele, n-o sa ma-ntrebi cum e si cum nu e, si nici n-o sa te-apuci sa judeci lucrurile; ci totdeauna tu sa te prefaci ca n-auzi si ca nu vezi, fiindca numai asa o sa izbutim sa traim impreuna. Daca nu vei face asa cum iti zic, atuncea o sa traim despartiti si nevazuti unul de altul. Insa tu sa stii ca o zana nu face niciodata un lucru urat.
Si asa, dupa ce se invoira, imparatul si zana zanelor se pusera sa faca nunta. O saptamana intreaga tinura petrecerile nuntii, intreaga imparatie fu in mare si stralucita sarbatoare.
Vremea trecu repede. Imparatul traia cu nevasta-sa o viata frumoasa, frumoasa cum nu se poate spune cu vorba.
Dupa un an, zana nevasta nascu un baietel frumos, voinic si inzestrat nevoie mare, un fecior, pe care doi ochi rai sa nu-l vaza. Zanele ingrijira de copil, il dadura lui taica-sau in brate, taica-sau il lua cu mare grija si-l mangaie, il saruta cu nespusa dragoste, apoi il dadu maica-sii; zana nevasta lua copilul in poala, si batu din palme cat putu. Indata veni o zgriptoroica batrana si infricosatoare si, tot uitandu-se la zana nevasta, astepta cu gura cascata, gata sa inhate copilul.

Zana prinse copilul din poala cu amandoua mainile, si fara sa-i fie mila, il azvarli in gura zgriptoroaicei, zicandu-i:
- Ia catelul asta de-acilea, ca nu pot sa-l sufar inaintea ochilor!
Cand vazu imparatul copilul dat in gura zgriptoroaicei, cu mainile maica-sii, era cat p-aici sa-si piarda mintile. Se cruci framantandu-se si se zbatu neputincios.
De multe ori vru sa-si deschida gura, sa-i zica muieri-si cele nezise, dar isi aducea mereu aminte de legamantul pe care-l facuse cu dansa inainte de cununie, si nu putu sa-si calce vorba de omenie data atunci cu mare bucurie.
 Asa ca imparatul, vrand-nevarand, se facu sarmanul ca n-aude si ca nu vede nimic, nu-i zise muiere-si nici ca-i alba, nici ca-i neagra.
Cu astazi, cu maine, trecu asa inca un an, si nevasta sa ramase grea a doua oara.
Implinindu-se noua luni, nascu o fata; dar ce fata, ca parca era luna plina pe cerul senin dupa ploaie! Imparatul se bucura nespus de mult, zicandu-si in mintea lui: "In locul baiatului, pe care mama-sa nemiloasa il dadu zgriptoroaicei sa-l manance, norocul imi dudu fata asta atat de frumoasa, ca sa-mi indulceasca inima".

Dupa vre-o cincisprezece zile, intr-o dimineata, zana nevasta isi lua fata in brate si iesi cu ea in batatura sa se plimbe. Barbatul sedea la fereastra, uitandu-se la nevasta si la fetica si simtind o duioasa bucurie. Dar multumirea cea mare a imparatului nu tinu mult, caci zana zanelor, vazandu-l cat de mult se bucura, ce facu? Chema zece roabe de-ale ei si le zise sa aprinda un foc urias si dupa ce focul se inteti bine, zana nevasta azvarli in mijlocul flacarilor copila, fara nici o mila si fara nici o jale.
Vazand imparatul cum copila aceea frumoasa era arsa de vie de maica-sa, o cutremurare il cuprinse intreaga fiinta si, de mult rau ce-i venea, viata nu si-o mai dorea. Se scula cu inima rea si cu ochii plini de lacrimi si se duse de se-nchise singur intr-o odaie si planse, planse pana ce i se facura ochii negri si stinsi ca taciunii.
Dar cu toate ca suferea cumplit pentru baiatul mancat de zgriptoroaica si pentru fetica arsa in flacari, el, sarmanul, ca sa nu-si calce vorba de omenie pe care i-o daduse inainte de insuratoare, nu deschise gura sa-i zica nimic urat nevesti-si.
Si asa, zi cu zi, imparatul, din suspinari de dorul fetitei si-al baiatului, slabi si se topi, incat ramase numai osul si pielea pe trupul lui. Intr-o seara, zana nevasta ii zise:
- Barbate, afla ca vecinii tai s-au sculat asupra stapanirii tale si vor sa-ti bata oastea si, de s-o putea, sa-ti ia si imparatia. Ministrii, cu oamenii cei mai alesi de acolo, sunt pe ganduri. Cea mai mare grija a lor este ca n-au imparat.
 Nu stiu ce sa faca si cum sa dreaga. Si fiindca lucrurile stau asa cum ti le spusei, trebuie sa te scoli si sa te duci in imparatia ta, sa-ti pui lucruile la cale. Dar, de hainii care vor sa te bata sa nu te sperii, ca eu, cu toata oastea mea de zane, o sa viu sa-ti ajut, ca sa te scap de toate rautatile dusmanesti.
Zicand vorbele astea, zana nevasta batu din palme si indata venira doua zane tinere. Imparateasa le porunci:
- Luati-l pe barbatu-meu si intr-o clipa sa-l duceti in palatul imparatiei lui, dupa cum il aduserati aici acum doi ani.
Cele doua zane il luara pe tanar pe umeri si pana sa te freci la ochi imparatul se afla in mijlocul palatului. Ministrul cu cei doisprezece fruntasi ai sfatului imparatesc, cand isi vazura stapanul, se bucurara si se mirara. Il intrebara unde fusese atata amar de vreme, iar imparatul le povesti toate, toate in afara de pataniile lui cu baietelul si fetita; dar fiecare vorba ce-i iesea din gura parca era framantata cu pelin amar.

Zvonul se raspandi. Auzind toti prietenii si supusii ca tanarul imparat, pierdut acu doi ani de zile, a venit sanatos in scaunul imparatiei sale, se dusera care mai de care sa-i ureze bun venit.
A doua zi, se tinu marele sfat imparatesc, vorbindu-se de-ale bataliei, pana la murgitul serii; a treia zi, ajunse stirea in palat ca vrajmasul trecuse hotarele, cu oaste multa si nenumarata. Imparatul isi facu toate planurile si, a patra zi, strangandu-si oastea, pleca la batalie.
Armata mergea inainte, iar merindele si berea veneau carate in urma. Oamenii care duceau samarele fura doborati de oastea zanelor. Zanele luara toate mancarea si toata baututura, le rasturnara pe jos si le calcara cu picioarele, le stricara in asa fel ca ramasitele lor nu le-ar fi mancat nici cainii si nici porcii. Ostenii se-ntoarssera necajiti spre casa, necajiti, speriati, amarati. Si cum umblau ei asa intristati de marele rau ce-l patisera, imparateasa zanelor le iesi in cale si le zise:
 - Cale buna va urez si noroc, flacai credinciosi ai imparatului.
- De noroc sa ai parte, tanara doamna.
- Dar va intreb, feciori ai imparatului, de ce sunteti atat de intristati? Nu cumva din cauza merindelor pe care vi le stricara zanele?

Auzind vorbele astea, oamenii se uitara unul la altul, ochi in ochi, si ramasera tracuti. Imparateasa zanelor le mai zise:
- Flacai credinciosi ai imparatului, nu va jeliti si va-ntristati. Duceti multa plecaciune din partea mea maritului vostru imparat si spuneti-i cuvintele astea;
- Zana, nevasta-ta, le-a pus pe zane sa arunce toate merindele ostirii.
Imparateasa zanelor pleca, iar ostenii se dusera la-mparat, vestindu-i cu mare durere si stanjeneala toate cate patisera de la zane si de la imparateasa lor. Cand auzi imparatul ca oastea e ramasa fara merinde si flamanda, parca un fulger cazu aspura lui. Se scula cu un mare suspin in piept si-si incaleca armasarul, intorcandu-se grabnic la palat.
Cand navali vartej in sala stralucitoare, o vazu sezand pe scaunul imparatesc pe nevasta-sa. Ea, cum il zari ca vine, incepu sa rada cu hohote, si razi, si razi si razi pana aproape de lesin. Atunci imparatul nu mai putu sa rabde, isi uita cuvantul pe care-l daduse la insuratoare si deschise gura cu amar:
- Ce sunt rautatile astea de nerabdat pe care mi le faci tu mie de cand te-am luat de sotie si pana astazi!? Cerul sa te judece pentru inima nemiloasa ce porti pe lumea asta! Deschide-s-ar pamantul sa te-nghita! Cum de nu-ti fu tie mila, acu doi ani, de baiatul meu, de l-ai dat cu mainile tale in gura zgriptoroaicei, in fata mea? N-ai mai fi apucat sa fii mama! De ce te dovedesti tu fara dor de copii tai pe lumea asta? Cum de nu-ti fu tie mila, acu un an, de fetica noastra - pe care parca o facusesi icoana frumusetii - de-ai aruncat-o in mijlocul focului si ai facut-o scrum? Si nu te saturasi de rautatile astea, te-ai repezit si pana acolo, sa ma ajuti cum imi spusesi, si in loc de ajutor pusesi zanele tale sa-mi strice toate merindele ostirii!
Spune-mi, acuma, ti s-a-mplinit pofta, ca-mi lasasi oastea raspandita pe dealuri si prin poieni, flamanda?
Zana nevasta, auzind vorbele astea, simti un nod in gat si incepu sa planga cu lacrimi ca ploaia. Si asa, dupa ce-i trecu nodul de plans, se intoarse si zise catre barbatul sau:
- Barbate dorit si iubit! Bine era sa fi rabdat si de data asta; dar fiindca pierdusi rabdarea si-ti calcasi vorba de omenie data la cununie, dupa datinile noastre, ale zanelor, de azi incolo n-o sa mai poti sa ma mai vezi si n-o sa pot sa te mai vad! Si, ca sa-ti dai bine seama de cuvintele pe care ti le-am spus cand te-am luat, ca zanele niciodata nu fac un lucru urat, acum a venit vremea sa vezi cu ochii tai, si vazand stiu ca de judecata si nerabdarea ta o sa te caiesti mult. Dar toate cainetele care urmeaza dupa fapte sunt fara de folos.
Zana nevasta urma apoi asa catre imparat:
- Barbate, tu, dupa mintea ta, judecasi cum iti veni la gura, si zisesi ca am dat baiatul in gura zgriptoroaicei sa-l manance, si ca am aruncat fetica in mijlocul focului, am ars-o; ba ca am pus si zanele sa strice merindele ostirii! Stii tu cine este zgriptoroaica aia careia i-am dat baiatul sa-l manance? Stii dumneata ce lucru tainic era para aia de foc in care am aruncat fetita? ah, barbate, n-ai facut bine ca ti-ai pierdut rabdarea! Zgriptoroaica aia pe care ai vazut-o este sora mea mai mare, care cu dragoste nespusa a luat baiatul sa-l creasca. Iar para de foc este sora mea mijlocie care si ea, biata fata, cu mare bucurie si placere a primit copila sa ocreasca. Eu imi dau seama foarte bine ca lucrurile astea pe care ti le-am spus nu le crezi, dar cand ti-oi aduce baiatul si fetica impreuna, sa-i vezi cu ochii tai, atuncea n-o sa mai ai ce zice.
Spunand asa, ea batu din palme cat putu, si indata venira doua zane, inchinandu-se inaintea imparatesei lor, intreband-o:
- Ce poruncesti, doamna?
Imparateasa zanelor le zise:
- Acuma, intr-o clipa, sa va duceti sa-mi aduceti baiatul si fetita.
 Cele doua zane, aplecandu-se inaintea imparatesei lor, ii raspunsera cu glas supus:
- Faca-se porunca data, marita noastra imparateasa!

Plecara si, dupa putin, se intoarsera una cu baiatul si cealalta cu fata in brate si, inclinandu-se dupa cum le era datina, pusera copii langa mama lor. Imparateasa ii lua si-i stanse la piept, ii mangaie, ii saruta, apoi ii dadu in poala barbatului.
- Vezi, acum, barbate, cu ochii tai, si crede vorba ce ti-am spus, ca zanele niciodata nu fac un lucru urat! Vezi, acum, baiatul, despre care-ti credea mintea ca l-a mancat zgriptoroaica, este ca un miel sugaci de primavara. Vezi, acum, barbate, fetica, despre care-ti credea gandul ca a ars-o focul, este ca un grunj de zahar si ca un miez de nuca. Crezi acum ca zanele nu fac un lucru urat nicioadata? Iaca, te scosei din suferinta si dorul pentru baiat si pentru fata, la care te gandeai ziua si noaptea. Acuma, inca un lucru ascuns iti ramane nespus: Capitanul mai mare peste ostirea ta vorbise cu vrajmasii ravnitori sa-ti ia imparatia. Vrajmasii ii fagaduisera multa avere, numai sa le faca cele venea lor la mana.
Capitanul, nesatios de avere, ce nascoci? A amestecat toata mancare si toata bautura armatei cu otrava. Si asa, ostenii, nestiind, dintr-o singura masa, s-ar fi otravit pana la unul. Atunci eu venii in ajutor cu toata oastea mea de zane, si poruncii zanelor sa strice rezervele de mancare si de bere, apoi sa caza asupra vrajasilor, sa-i vaneze si sa-i goneasca pana in tara lor. Zanele facura asa cum le-am poruncit si sa stii ca acum nici miros de dusman nu se mai afla in imparatia ta. De toate astea, pe care ti le spusei, ce zici, iubitul meu?
Imparatul, vazand baiatul si fetica, si auzind cate ii marturiseste nevasta-sa, se cai amarnic ca-si calcase juramantul de omenie, dar acea caire nu-i folosi la nimic. Zana nevasta se scula in picioare, isi lua copii de mana si, cu mare durere, suspinand si lacrimand, ii zise imparatului:
- Ah, iubitul meu si doritul meu, sunt silita sa ma despart de tine si de tineretea ta! Si nu cred c-o sa te mai vad vreodata pe lumea asta, dupa cum nici tu n-o sa ne mai vezi veodata, pe mine si pe copii nosti. Ramai sanatos si cerul sa ne dea rabdare!
 Asa fu si, dupa ce se luara de mana, zana nevasta se facu nevazuta din fata imparatului.
Bietul imparat, aflandu-se despartit si singur, fara nevasta si fara copii, de jale si de rau ce-i venea, ti se parea ca mancase otrava. De-atunci, zi alba si vesela nu mai avu. Se facea lumina, sau se innopta, fata lui de lacrimi nu se mai usca. In fiecare ceas si in fiecare minut, gura lui nu mai inceta de oftari si de suspinuri.
Asa, din zi in zi, cu plansul, cu oftarea si cu suspinarea, ajunse sa zica toti oamenii, cu mic cu mare, ca imparatul cazuse in prostie, pentru ca nu-si mai lua gandul de la o naluca. Dar el, cu toate ca auzea cu urechile lui cum isi radeau si-si bateau joc toti oamenii din palat, nu lua in seama vorbele unuia si-ale altuia ci, zi si noapte, isi plangea soarta in care se gasea. Si asa, de mult ce-i era dor de nevasta si de copii, lasa la o parte lucrurile lumesti si nu mai avu chef de nimic.
Se-nchise intr-o odaie a palatului, si nici ziua, nici noaptea nu mai iesi de acolo. Daca oamenii lui ii aducea vre-o bucatica de paine manca, daca nu, el, sarmanul, de schimbat la suflet ce era de dorul nevestei si al copiilor, nu-si mai aducea aminte nici de mancare, nici de bautura.
Imparatul duse o astfel de viata doisprezece ani intregi. Dupa aceasta vietuire, lunga si ruginita, iata ce pati intr-o zi. Cum sedea el acolo in odaia lui, ramas pe ganduri, oftand si suspinand, auzi un glas:

- Buna dimineata, iubitul meu nevazut de doisprezece ani.
Imparatul isi inalta ochii sa priveasca intr-acolo. Cand clipi, ce sa vaza? nevasta-sa cu baiatul si cu fata, si cu alte douasprezece zane roabe. Imparateasa zanelor, la vederea barbatului, stralucea ca luna plina la miezul noptii, iar baiatul si fata straluceau ca luceferii din dimineata. Imparatul nu-si crezu ochilor, i se paru ca viseaza si ca nu era aievea.
 Asa ca, de uimire si de bucurie, nu putea sa-si vie in fire. Pana la urma se dezmetici, si atunci pricepu ca nu este vis. Se scula cu bucurie si cu mare dor, lua baiatul si fata in brate, si-l saruta si ii mangaie cu iubire, suspinand, apoi se intoarse catre nevasta-sa si zise:
- Iubita mea, dupa care oftez de-atata amar de vreme, cum de te-a lasat inima sa ma tii fara nici o nadejde doisprezece ani? Daca, iubita mea, era cu putinta sa ne mai vedem, macar si dupa doisprezece ani, sau chiar mai multi ani, cum ai rabdat sa nu-mi spui ca urma sa ne mai intalnim, ca sa nu-mi pierd nadejdea atat de mult si sa nu trag cate am tras? Ba-mi zisesi ca nici n-o sa te mai vad vre-o data, si nici n-o sa mai mai vezi. Si, dupa ce mi-ai aruncat vorbele astea, pierisi dinaintea ochilor mei, cu copii impreuna, si ma lasasi viu si intristat, ori mort neingropat.
Dupa ce ispravi de vorbit imparatul, zana nevasta ii zise:
- Iubitul si doritul meu barbat, eu nu credeam c-o sa ai rabdare atat de lunga, si de aceea ti-am spus ca n-o sa ne mai vedem pe lumea asta. Stiam ca, pentru greseala ce facusesi, dupa datinile zanelor, avea sa fim despartiti doisprezece ani. Si de mare rau ce-mi venea atunci, ca trebuie sa ne despartim unul de altul, mi s-a oprit rasuflarea si n-am mai putut sa-ti mai vorbesc, am fugit si m-am facut nevazuta dinaintea ta. Acum, barbatul meu, toate lucrurile trecute sa le lasam la o parte, trebuie sa ne bucuram ca ne-am mai intalnit pe lumea asta.
Si asa, se sculara si-si luara baiatul si fata de maini, si se dusera in sala unde era scaunul imparatesc.
Din ziua aceea, imparatul, suindu-se pe tronul imparatesc, domni in liniste si fericire, si poate ca mai domneste inca si astazi, impreuna cu fumoasa lui nevasta.
Si, cum vi-l spusei, asa basm aflai,
Nu stiu cum facui, dar nu inselai.

Zîna zînelor (după un motiv folcloric)
poveste, basm, pentru copii, zina, zana, zana zanelor

 

     A fost odata o imparateasa si intr-o iarna, pe cand zapada cadea din inaltul nemarginit al cerului, in fulgi mari si pufosi, craiasa statea intr-un jilt, si cosea langa o fereastra cu pervazul negru, de abanos.
Si cum cosea ea asa, aruncandu-si din cand in cand privirea la ninsoarea ce se cernea de sus, se intampla sa se intepe cu acul in deget si trei picaturi de sange cazura in zapada. Rosul sangelui arata asa de frumos pe albul zapezii, ca imparateasa ramase incantata si gandi in sinea ei: "Ce n-as da sa am un copil alb ca zapada, rosu ca sangele meu si cu parul negru ca abanosul!"


     Trecu timpul, dar nu prea multisor, si imparateasa nascu o fetita alba ca zapada, rosie ca sangele si cu parul negru ca abanosul. Si-i dadura numele de Alba-ca-Zapada...
Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa muri.
Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie. Femeia asta era cadra de frumoasa, dar nespus de trufasa si mandra, si n-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o intreaca alta in frumuseste. Avea o oglinda fermecata si ori de cate ori se privea intr-insa, nu uita sa o intrebe:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Si oglinda ii raspundea:
- Maria ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara!
Imparateasa zambea fericita, fiindca stia ca oglinda graieste numai adevarul.
 Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea pe zi ce trecea tot mai frumoasa; si cand implini sapte ani, era o minunatie de fata: frumoasa ca lumina zilei. Si frumusetea imparatesei incepu a pali inaintea ei.
Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Oglinda ii raspunse:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar Alba-ca-Zapada e mult, mult mai frumoasa !
La auzul acestor vorbe, imparateasa se inspaimanta grozav si, de pizma si ciuda, odata se ingalbeni si se-nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, de cate ori o zarea pe Alba-ca-Zapada simtea ca-i plezneste fierea de ciuda; si azi asa, maine asa, pana ce incepu sa o urasca de moarte. Pizma si ciuda cresteau in inima ei ca buruiana cea rea si se cuibarisera atat de adanc, ca imparateasa nu-si mai gasea pacea nici ziua, nici noaptea. In cele din urma, chema un vanator si-i porunci:
- Ia fata asta si du-o in adancul padurii, ca nu rabd sa o mai vad in fata ochilor! Omoar-o, si drept marturie ca mi-ai implinit porunca, sa-mi aduci plamanii si inima netrebnicii!


 Vanatorul nu iesea din vorbele imparatesei si se afunda cu Alba-ca-Zapada in padure; dar cand scoase jungherul de la brau si se pregatea sa-i strapunga inima nevinovata, sarmana copila incepu sa planga in hohote si sa se roage:
- Vanatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o sa-mi pierd urma in salbaticia asta de codru si nu am sa ma mai intoprc niciodata acasa!
Si pentru ca Alba-ca-Zapada era atat de frumoasa, vanatorului i se facu mila de ea si-i spuse:
- Daca-i asa, fugi de te ascunde, fetita draga, unde nu calca picior de om! Iar in sinea lui gandea: "Biata de tine, pana la urma tot au sa te sfasie fiarele salbatice!..."
Totusi, parca i se luase o piatra de pe inima ca nu trebuiese sa-si manjeasca mainile cu sange nevinovat. Si cum tocmai atunci trecea in fuga pe acolo un pui de mistret, il injunghie si, scotandu-i plamanii si ficatii, le duse imparatesei drept marturie ca i-a implinit in totul dorinta.


    Imparateasa ii porunci bucatarului sa le gateasca de indata, cu sare si cu tot felul de mirodenii, si atat de neagra era la suflet ca nu se dadu in laturi sa le manance, incredintata fiind ca mananca plamanii si ficatii fetitei.
Biata co pila ramasese singura-singurica in padurea cea nesfarsita, si era atat de infricosata, ca privea la multimea frunzelor de pe copaci, ca si cand de acolo ar fi putut sa se iveasca vreo primejdie - si nu stia in ce chip si-ar putea gasi scaparea... Intr-un sfarsit, incepu sa alerge, si gonea intr-una peste bolovani colturosi si printre maracini, iar fiarele salbatice, treceu in goana pe dinaintea ei, dar nu-i faceau nici un rau. Alerga ea asa, cat o mai tinura picioarele, si-n geana amurgului dadu cu ochii de o casuta si intra inauntru sa se odihneasca.
In casuta, toate lucrurile erau mititele, dar atat de gingase si sclipind de curatenie, ca ti-era mai mare dragul sa le privesti. Pe o masuta acoperita cu o fata de masa alba erau randuite sapte talere mici, si langa fiecare taler se afla cate o lingurita, o furculita, un cutitas si-o cupa cat un degetar. Iar de-a lungul unui perete se insirau sapte patuceane asternute cu cearsafuri albe ca neaua.


     Cum era tare flamanda si insetata, Alba-ca-Zapada ciuguli cate un pic din fiecare taler, ciupi dintr-o faramita de paine si sorbi din fiecare cupa cate o inghititura de vin, fiindca nu voia sa ia toata mancarea numai de la unul singur. Si fiindca se simtea grozav de obosita, dadu sa se culce intr-un patut, dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt, si abia ultimul patut se nimeri sa fie pe masura ei. Fata se culca in el si adormi.
Cand se intuneca de-a binelea, sosira si stapanii casutei. Erau cei sapte pitici, care sfredeleau muntii, scormonind in maruntaiele lor pentru a scoate la lumina tot soiul de metale. Ei aprinsera cele sapte lumanarele si, de indata ce se facu lumina in casuta, isi dadura seama ca cineva strain cotrobaise peste tot, fiindca lucrurile nu se mai aflau la locul lor, asa cum le lasasera la plecare.
Si atunci primul pitic zise: 
 - Cine a stat pe scaunelul meu ?
Al doilea urma:
- Cine a mancat din talerul meu ?
Al treilea:
- Cine a muscat din painisoara mea ?
Al patrulea: 
- Cine a luat din legumele mele ?
Al cincelea:
- Cine a umblat cu furculita mea ?
Al saselea:
- Cine a taiat cu cutitul meu ?
Al saptelea intreba si el:
- Cine a baut din cupa mea ?
Primul pitic cata in jur mai cu luare-aminte, si pe data vazu o mica adancitura in patucul lui.
- Cine s-a culcat in patutul meu ?! se minuna el.
Ceilalti alergara intr-o goana la patuceanurile lor si incepura sa strige, care mai de care:
- Si-n patucul meu a stat cineva !
Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul sau, dete cu ochii de Alba-ca-Zapada care dormea in el adancita in somn. Ii chema pe ceilalti, si cu totii venira in graba, scotand strigate de uimire. Apoi indreptara catre Alba-ca-Zapada lumina celor sapte lumanarele si ramasera s-o priveasca.
- Doamne, Dumnezeule - apucara ei sa strige - tare frumoasa mai e copila asta !
Si atat de bucurosi erau, ca nu se indurara sa o trezeasca, ci o lasara sa doarma mai departe in patut. Iar cel dea-al saptelea pitic dormi cate un ceas in patul fiecaruia, si asa trecu noaptea.
Cand se lumina de ziua, Alba-ca-Zapada deschise incetinel ochii si, vazindu-i pe cei sapte pitici se sperie rau. Dar ei se aratara prietenosi si incepura sa o intrebe cu blandete:
- Cum te cheama, fetito ?
- Alba-ca-Zapada - raspunse ea.
- Si cum se face ca ai ajuns in casuta noastra ? o mai intrebara ei. Atunci, Alba-ca-Zapada le povesti de-a fir-a- par totul: cum maica-sa vitrega a pus s-o omoare, dar vanatorul se indurase de ea si-i lasase viata, si cum gonise toata ziulica prin padure, pana ce daduse peste casuta lor. Dupa ce o ascultara fara sa scape vreun cuvintel din istorisirea ei, piticii ii zisera:
- Daca te invoiesti sa vezi de gospodaria noastra, sa gatesti si sa faci patucurile, sa cosi, sa speli, sa impletesti si sa tii totul in buna randuiala si curatenie, apoi poti ramane la noi si n-o sa duci lipsa de nimic.
- Da, primesc cu draga inima ! raspunse Alba-ca-Zapada, si de atunci ramase la ei.
Ea ingrijea acum de toate treburile casei, si-n fiecare dimineata, piticii plecau in munti sa scoata aur si tot soiul de alte metale, si cand se intorceau seara acasa, gaseau mancarea gata, aburind pe cuptor. Peste zi, fata ramanea singura singurica si, din aceasta pricina, piticii cei buni avusesera mereu grija s-o povatuiasca:
- Pazeste-te de mastera, ca n-o sa-i fie greu de fel sa afle ca esti la noi! Si cine stie ce pune iar la cale ! Nu cumva sa lasi pe cineva sa intre in casa !
Iar imparateasa, fiind incredintata ca mancase plamanii si ficatii fiicei ei vitrege, se credea iarasi cea mai frumoasa de pe lume. Si intr-o zi, apropiindu-se de oglinda, o intreba:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Atunci oglinda ii raspunse:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar acolo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,
Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....
Imparateasa se sperie din cale-afara, fiindca stia prea bine ca oglinda nu o minte. Si-si dadu pe data seama ca vanatorul o inselase si ca Alba-ca-Zapada era inca in viata.
Incepu atunci sa se framante si sa chibzuiasca in ce chip ar putea sa o piarda din nou, caci atata timp cat nu era cea mai frumoasa din toata imparatia, pizma ii chinuia sufletul fara ragaz si n-avea clipa de liniste. In cele din urma, nascociceva: isi vopsi fata si se imbraca intocmai ca o batrana negutatoare, ca nimeni nu ar mai fi putut sa o recunoasca. Schimbata astfel la infatisare, o porni catre cei sapte munti si, intr-un sfarsit, se pomeni in fata cascioarei celor sapte pitici. Batu la usa si striga din toata puterea:
- De vanzare marfa frumoasa, de vanzare !
Alba-ca-Zapada isi arunca o privire pe geam si intreba:
-Buna ziua, tusica draga, da' ce ai matale de vanzare ?
- Marfa buna si frumoasa! se grabi sa-i raspunda negutatoreasa. Cingatori de toate culorile.
Si vicleana scoase una, impletita din matase pestrita.
"Se vede cat de colo ca-i o femeie de treaba - gandi fata - asa ca n-am de ce sa nu o las inauntru! Ca doar n-o fi foc ! ...
Trase zvorul si o pofti sa intre si-i cumpara cingatoarea cea frumoasa.
- Vai ce pocit ti-ai pus-o, fetito ! Ia apropie-te, sa te gatesc eu cu ea, asa cum se cuvine ! o imbie cu blandete femeia.


      Alba-ca-Zapada, n-avea de unde sa banuiasca c-ar paste-o vreo primejdie si o lasa sa-i puna cingatoarea, Dar babusca, o incinse repede cu ea si-o stranse atat de tare, ca fetei i se taie rasuflarea si cazu jos ca moarta.
 - Ei, de-acum n-o sa mai fii tu cea mai frumoasa ! hohoti imparateasa si o sterse repede pe usa.
Nu mai trecu mult si, spre seara, venira acasa si cei sapte pitici. Si cum se mai speriara, bietii de ei, cand o gasira pe iubita lor Alba-ca-Zapada zacand la pamant, fara simtire, de parca ar fi fost moarta! O ridicara de jos si, vazand cat de strans ii era mijlocul, taiara in doua cingatoarea.
Fata prinse a rasufla iar, si incetul cu icetul, isi reveni in simtiri. Le povesti ea piticilor toate cele ce s-au intamplat, si acestia ii atrasera din nou luarea-aminte:
- Negutatoarea ceea nu era alta decat haina de imparateasa. Fereste-te, de-acu'incolo, fata draga, si nu mai lasa pe nimeni sa intre cand nu suntem noi acasa!
Si tare multa dreptate aveau, ca femeia cea neagra la inima nici nu astepta sa treaca bine pragul palatului si se si duse glont la oglinda si-o intreba:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Iar oglinda pe data ii raspunse:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar acolo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,
Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....
Imparateasa ramase ca stana de piatra cand auzi asta si simti ca-i navaleste tot sangele-n cap, ca un vartej, de cata spaima si manie clocotea in ea. Va sa zica, tot nu scapase de Alba-ca-Zapada, tot vie era netrebnica asta !..."Ei bine, da data asta m-oi stradui sa nascocesc ceva fara de gres, ca sa-ti vin de-a binelea de hac !"
Si cum la farmece si vraji n-o intrecea nimeni, haina de imparateasa mesteri un pieptene otravit. Dupa aceea isi schimba hainele si lua infatisarea unei batrane garbovite de ani. Si iarasi o porni peste cei sapte munti, la cei sapte pitici carunti. Ajungand ea la casuta lor, ciocani in usa si striga:
- Marfa buna de vanzare, marfa buna !
Alba-ca-Zapada cata afara pe geam si spuse:
- Vezi-ti de drum, femeie, ca n-am voie sa las pe nimeni inauntru !
-Da'de privit, cred ca ai voie sa privesti, nu-i asa?...
Si scotand pieptenele cel otravit, il tot plimba pe sub ochii fatei. Atat de mult ii placu pieptenul, ca Alba-ca- Zapada se lasa amagita si deschise usa. Dupa ce se invoira la pret, batrana o momi cu cele mai dulci vorbe:
- Ia vino incoa' la baba, sa te pieptene, ca sa fii si tu o data pieptanata ca lumea !...
Biata Alba-ca-Zapada nu se gandi la nimic rau si se lasa pieptanata. Dar de-abia ii trecu babusca pieptenele prin par, ca otrava si incepu sa lucreze prin toate madularele, aratandu-si puterea ucigatoare, si biata copila, cazu jos, fara viata.
 - Acu' s-a sfarsit cu tine, frumoasa frumoaselor !... ranji la ea femeia cea haina, si-n timp ce se grabea sa se indeparteze de acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o bucurie draceasca.
Dar spre norocul fetei, inserarea cobora curand si cei sapte pitici sosira acasa. De indata ce o vazura pe Alba-ca- Zapada zacand fara viata, banuira ca mestera trebuie sa fi pus iar ceva la cale si, cercetand copila cu grija, dadura peste pieptenele cel otravit. Cum i-l smulsera din par, Alba-ca-Zapada isi veni in fire, ca si cand ar fi dormit doar nitelus, si prinse a le povesti cele intamplate.
Dimineata, piticii o sfatuira din nou sa fie cu ochii in patru si sa nu deschida usa nimanui, fie ce-o fi, si apoi se dusera la treburile lor.
In ast timp, imparateasa ajunse la palatul ei si, asezandu-se in fata oglinzii, se grabi s-o intrebe:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Si oglinda ii raspunse ca si altadata:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar acolo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,
Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....
Auzind-i spusele, imparateasa incepu sa tremure toata si sa clocoteasca de manie. "Netrebnica asta trebuie sa moara, chiar de-ar fi sa platesc moartea ei cu pretul vietii mele!"
Se strecura apoi intr-o odaita dosnica, in care nu calca picior de om, si amesteca de ici, amesteca de colo, pana ce plamadi un mar otravit. La infatisare, marul era nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte si rumen pa alta, ca oricine l-ar fi vazut, i se trezea numaidecat pofta sa-l manance. Dar cine ar fi apucat sa muste numai o data din el, zile multe nu ar mai avea si cadea mort pe loc. Dupa ce sfarsi de mestesugit marul, imparateasa isi boi fata si se imbraca in straie de taranca. Si schimbata astfel, trecu peste cei sapte munti, grabindu-se sa ajunga la cascioara celor sapte pitici. Aici batu la usa, dar Alba-ca-Zapada scoase capul pe fereastra si spuse:
- Nu pot lasa pe nimeni sa intre, ca nu-mi dau voie piticii !
- Alta paguba sa n-am ! raspunse taranca. Slava Domnului, gasesc eu musterii pentru merele mele ! Da' pana una-alta, hai de ia si tu unul, ca nu-i pe bani !...
- Nici nu ma gandesc sa-l iau - raspunse Alba-ca-Zapada - n-am voie sa primesc nimic.
- Ce, te temi sa nu mori cumva otravita?... strecura ea, cu viclenie, intrebarea. Fii pe pace copilito!... Iaca, tai marul in doua: bucata asta rumena mananc-o tu, iar pe cealalta oi manca-o eu.
Dar vezi ca marul era cu mestesug facut, ca numai partea cea rumena era otravita.
Alba-ca-Zapada ravnea de nu mai putea sa guste o data din mar, si, cand o vazu pe taranca muscand din el, nu mai putu rabda si, intinzand mana pe fereastra, lua jumatatea cea inveninata. Dar nu apuca sa inghita decat o imbucatura, ca si cazu jos, fara suflare. Imparateasa ii arunca priviri ca de fiara si, beata de bucurie, striga printre hohote de ras:
- Alba-ca-Zapada, rosie ca sangele si neagra ca abanosul, de-acu', piticii n-or mai putea sa te invie !...
Pleca de acolo cat putu de repede si cand ajunse la palat, intreba iar oglinda:
- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Si deodata auzi vorbele dupa care tanjise atat:
- Maria ta este cea mai frumoasa din intreaga tara !
Abia acum isi gasi linistea inima ei cea pizmasa, pe cat poate fi linistita o inima pizmasa...
In faptul serii, cand piticii se intoarsera acasa, o gasira pe Alba-ca-Zapada zacand pe jos, fara pic de suflare. Era moarta ca toti mortii. O ridicara, cautand sa vada daca nu gasesc vreun lucru inveninat, ii desfacura cingatoarea, o pieptanara, o spalara cu apa si cu vin, dar totul fu zadarnic. Copila cea draga era moarta ca toti mortii si moarta ramase ! ...
Atunci, o asezara pe o nasalie si, strangandu-se toti sapte in jurul ei, plansera amar si-o jelira trei zile incheiate. Vrura dupa aceea s-o ingroape, dar fata arata atat de frumoasa, de parca s-ar fi aflat doar in somn, si-n obraji avea aceiasi bujori rosii dintotdeauna, asa ca piticii nu se indurara sa o coboare in pamant.
- Nu, in adancul cel negru al pamantului nu o putem cobora ! Ar fi mare pacat !... graira care mai de care si, asternandu-se pe munca, ii facura un sicriu de clestar, ca sa poata fi vazuta de oriunde te-ai uita la ea.
O culcara apoi inauntru si deasupra ii scrisera numele cu slove de aur, precum si ca a fost fiica de imparat. Apoi urcara sicriul pe un varf de munte, de-l asezara acolo, si de fiecare data, ramanea cate unul de veghe. Vietatile padurii incepura a veni si ele s-o jeleasca; mai intai se arata o buha, apoi un corb, si-n urma acestora o hulubita.
Si asa ramase Alba-ca-Zapada multa, multa vreme in sicriul ei de clestar si nimic nu-i stirbea din negraita frumusete. Parea ca-i vie si doarme, ca era tot asa de alba ca zapada, de rosie ca sangele si cuparul negru ca abanosul.


     Si s-a intamplat ca un fecior de crai sa se rataceasca in padurea aceeasi, dand peste casuta piticilor, sa le ceara gazduire peste noapte.
A doua zi, cand o porni la drum, vazu sicriul din crestetul muntelui si pe frumoasa Alba-ca-Zapada, si citi cu nesat ce scria deasupra, cu slove de aur. Si cum privea ca vrajit si nu se putea desprinde de locul acela, incepu a-i ruga pe pitici:
- Dati-mi mie sicriul si-o sa va dau in schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii ii raspunsera:
- Nu ti-l dam nici pentru tot aurul din lume.
Daca vazu asa, feciorul de imparat ii ruga si cu mai multa staruinta si ardoare:
- Atunci indurati-va si mi-l daruiti, ca de cand i-am zarit chipul, nu mai pot trai fara ca s-o vad pe Alba-ca-Zapada.Si v-asigur c-o voi cinsti mereu si-o voi pazi ca pe faptura care mi-e mie cea mai scumpa pe lume !
Auzindu-l cu cat foc vorbea, inimosii pitici se indurara de el si-i daruira sicriul. Feciorul de imparat isi chema slugile si le porunci sa ia sicriul pe umeri si sa-l urmeze. Si cum mergeau ei asa, se intampla ca unul dintre slujitori sa se poticneasca de-o buturuga si, din pricina zdruncinaturii, bucatica de mar pe care o inghitise Alba-ca- Zapada ii sari afara din gatlej. O clipita, doar atat sa fi trecut, si domnita deschise ochii, ridica usurel capacul sicriului si se scula in capul oaselor. Si era din nou vie, de parca s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
- Vai, Doamne, unde ma aflu ? striga ea nedumerita.
Cu ochii razand de bucurie, feciorul de imparat se apropie de dansa si-i spuse:
- Cu mine esti, cu mine !...
Si-i povesti toate cate s-au intamplat. Iar la sfarsit, adause:
- Imi esti mai draga decat orice pe lumea asta, si de te-ai invoi sa ma insotesti la curtea tatalui meu, bine-ar fi, ca ard de dorinta sa-mi fii sotie.
Alba-ca-Zapada ce era sa mai spuna, ca si ei ii cazuse drag...
Porni impreuna cu el si facura o nunta de se duse vestea, cu mare alai si voiosie.
La nunta o poftira si pe masterea cea haina, ca de, tot o socoteau un fel de ruda... Dupa ce s-a gatit ea cu vesmintele cele mai de pret, s-a apropiat de oglinda si a intrebat-o:
- Oglinjoara din perete, oglinjoara,
Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Si oglinda pe data i-a raspuns:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar tanara domnita e mult, mult mai frumoasa !...
Atunci dracoaica de femeie incepu sa blesteme de ciuda si sa urle ca scoasa din minti, si deodata simti ca i se face frica, dar o frica atat de ingrozitoare, ca nu stia ce sa mai faca si-ncotro s-o apuce. La inceput se codi sa mearga la nunta, dar cum nu-si gasea o clipa de liniste, gandi ca trebuie neaparat s-o vada pe tanara imparateasa.
Si de cum pasi in sala tronului, dadu cu ochii de Alba-ca-Zapada si, recunoscand-o, inlemni de spaima si ramase teapana ca o momaie.


     Spaima puse stapanire pe toata faptura ei; din pricina asta, imparateasa se uratea vazand cu ochii. Si atat de pocita se facu, ca nici ea singura nu mai cuteza sa se priveasca in oglinda.
Isi lua lumea in cap si o tinu tot intr-o goana, pana se pierdu in adancul padurii salbatice, ca sa-si ascunda acolo uratenia. Si de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vada si nimeni nu mai stiu ceva despre soarta ei.
Iar Alba-ca-Zapada trai in bucurie si fericire, impreuna cu tanarul imparat, si daca n-or fi murit, cu siguranta ca mai traiesc si-n zilele noastre...

Alba ca Zapada (de fratii Grimm)

     

  

   A fost odata un om bogat, care si-a luat ca nevasta de-a doua o femeie rea si ingamfata, cu doua fete ce-i semanau leit.


    Barbatul avea la randul lui o fiica ca painea calda. Mama vitrega nu putea suferi harurile acestei tinere copile, ce le faceau pe fetele ei si mai nesuferite. Fata era pusa sa roboteasca cat era ziulica de mare. Spala vase, freca podelele din camerele doamnei si domnisoarelor, dormea in pod, pe un brat de paie, in timp ce surorile ei se lafaiau in camere dichisite, cu paturi moi si oglinzi in care se vedeau din cap pana in picioare. Sarmana fata era tare chinuita si nu indraznea sa se planga tatalui ei, care stia de frica nevestei.


    Cand termina treaba, se cuibarea in cenusa, intr-un colt al vetrei, si din aceasta pricina o poreclisera "Cenusareasa".

 
Cu toate hainele sale ponisite, Cenusareasa era insutit mai frumoasa decat surorile ei, in ciuda vesmintelor lor bogate.


 
     Intr-o buna zi, fiul regelui puse la cale o mare petrecere la care fura poftite toate fetele frumoase din imparatie ca si surorile Cenusaresei, vestite prin frumusetea lor.


- Voi purta rochia de catifea rosie, spuse sora cea mare.
- Iar eu, fusta cea alba, mantia tesuta cu flori de aur si colanul de diamante, adauga mezina.
    Surorile cerura parerea Cenusaresei, care le sfatui cum stia mai bine, ba chiar se oferi sa le aranjeze pieptanaturile. Astfel surorile incuviintara ca Cenusareasa sa le pieptane.
Ele o intrebara:
- Cenusareaso, ti-ar place si tie sa mergi la bal?
- Vai, domnisoarelor, va bateti joc de mine? Acolo nu-i loc pentru una ca mine!
- Ai dreptate, lumea s-ar prapadi de ras, vazand-o pe Cenusareasa la bal.


   Fata, care era buna la suflet, le ajuta la pieptanat pe cele doua surori, care nu mancasera timp de doua zile, rabdand de foame in fata oglinzi. In sfarsit, sosi si seara petrecerii. Surorile plecara si Cenusareasa le urmari cu privirea.


    Cand le pierdu din ochi, se porni sa verse lacrimi amare. Nasa fetei, vazand-o inlacrimata, o intreba:


- De ce plangi? Ce-i cu tine?
- As dori atat de mult ...as dori atat de mult.


Cuvintele nu se mai auzeau printre suspine. Atunci, nasa ei, zana, o intreba:


- Nu-i asa ca ai vrea sa te duci la bal?
- Vai, da, spuse Cenusareasa si suspina din nou.
- Ei bine, daca vei fi o ascultatoare, te voi ajuta sa te duci. Apoi spuse: Mergi in gradina, alege un dovleac si adu-mi-l.


Cenusareasa pleca sa-l caute.


     Dupa un timp, aduse un dovleac de toata frumusetea. Zana il scobi, lasandu-i numai coaja. Apoi il atinse cu nuiaua fermecata si il prefacu intr-o caleasca aurita.


    Se duse apoi la cursa de soareci, unde gasi sase soareci si, cu o atingere de nuia, ii prefacu, unul dupa altul, in sase armasari suri. Era un echipaj de toata frumusetea.


- Sa vad daca nu e vreun sobolan in capcana, spuse Cenusareasa, care cauta acum un vizitiu.
- Ai dreptate, raspunse nasa fetei, du-te si vezi.


   Fata aduse cursa cu trei sobolani si unul fu pe data prefacut intr-un vizitiu cu mustata faloasa.
- Du-te in gradina si adu-mi sase soparle din cele pitite dupa stropitoare, mai spuse zana fetei.


    Cenusareasa aduse cele sase soparle cerute, pe care nasa le transforma in sase lachei chipesi, care se urcara in spatele calestii.


Zana o intreba pe Cenusareasa:


- Ei bine! Esti gata sa mergi la bal! Esti multumita?
- Da, dar cum o sa ma duc cu straiele astea vechi si urate?


    Zana le atinse cu nuiaua fermecata, si pe indata hainele ei se preschimbara in vesminte din aur si argint. Ii darui o pereche de conduri din sticla, cum nu se mai vazusera.

    Astfel gatita, Cenusareasa se urca in caleasca, iar nasa o preveni sa nu zaboveasca dupa miezul noptii.
Cenusareasa promise nasei ca va parasi balul inainte de miezul noptii si pleca fericita.


     Printul stiind de sosirea unei printese, alerga in intampinarea ei, oferidu-i bratul, la scara calestii, si o conduse in marea sala de bal, unde se aflau oaspetii. Dansatorii incremenira si viorile amutira. "E neasemuit de frumoasa", se auzea de pretutindeni.

Regele insusi sopti reginei:
- Niciodata n-am vazut o faptura atat de frumoasa si de blanda.

    Doamnele ii cercetau vesmintele si pieptanatura, iar fiul regelui ii oferi cinstea de a o invita la dans, in admiratia tuturor pentru gratia cu care misca. In timpul ospatului, printul, stand cu ochi la ea, nu manca mai nimic. Fata se apropie de surorile ei, spunandu-le cuvinte de lauda, dar ele nu o recunoscura.
    In timp ce o admirau, Cenusareasa auzi orologiul batand un sfert de ora inaite de miezul noptii; ea facu o plecaciune adanca si disparu.


  Acasa o intalni pe nasa ei, careia ii multumi zicand:
- Tare as vrea sa merg si maine la petrecere.
In aceeasi clipa batura la usa cele doua surori si Cenusareasa se duse sa le deschida.
- Ce mult ati zabovit! le spuse ea.
- Am vazut la bal pe cea mai frumoasa printesa dim lume. Nimeni nu o cunoaste, ii spuse una din surori.

 

  A doua zi, cele doua se dusera din nou la petrecere si Cenusareasa de asemenea, mai frumoasa decat intaia data.
   Printul nu se misca de langa ea, si cum fata se distra de minune, uita de povetele nasei ei.
Cand auzi prima bataie a orologiului, de la miezul noptii, se ridica si fugi sprintena ca o caprioara.


    Printul o urma, dar nu o prinse. In graba, se intampla sa-i cada un condur din sticla, pe care printul il culese. Ajunse acasa fara caleasca, fara lachei, cu hainele ponosite si numai cu un condur in picior.

   Cand surorile se intoarsera de la bal, Cenusareasa le iscodi:
- Ati vazut-o pe printesa cea frumoasa?
Acestea ii raspunsera:
- Printesa a disparut cum a batul miezul noptii si a lasat sa-i cada un condur de sticla, pe care fiul regelui l-a cules si l-a privit tot restul petrecerii. E tare indragostit de printesa cea frumoasa, mai spusera surorile.

   Cateva zile mai tarziu, fiul regelui daduse de stire ca va lua de sotie pe aceea careia i se va potrivi pantoful pe care il gasise.

   Il incercara mai intai printesele, apoi ducesele si intreaga curte, dar in zadar. A fost adus apoi celor doua surori, care s-au straduit in fel si chip da le intre piciorul in condur, dar nu au reusit.

   Cenusareasa, care le privea, recunoscu condurul si intreba:
- Pot si eu sa incerc?
Surorile se pusera pe ras, batandu-si joc de ea.

   Cavalerul care aduse condurul o privi pe Cenusareasa cu luare-aminte si o gasi tare frumoasa.
- Am porunca sa incerce toate fetele condurul, spuse el si se apropie cu pantoful de piciorul Cenusareasei, pe care se potrivi fara nici o greutate.


   Si mare fu uimirea celor doua surori, cand Cenusareasa scoase dintr-un buzunar un al doilea condur pe care il puse in picior. In aceeasi clipa sosi si nasa fetei. Ea atinse cu nuiaua fermecata zdrentele Cenusaresei, prefacandu-le intr-o mandrete de straie.
    De indata, cele doua surori, o recunoscura si se aruncara la picioarele ei , cerandu-i iertare pentru toate relele pricinuite. Cenusareasa le ajuta sa se ridice, spunandu-le:
- Va iert din toata inima si va rog sa ma iubiti vesnic.


  Cenusareasa fu condusa la print, care a fost si mai impresionat de frumusetea ei. Peste putin timp dupa aceea, el o lua de sotie. Iar ea le primi pe cele doua surori ale sale la palat si le gasi drept soti doi curteni de neam.

Cenuşareasa (de Andersen, Hans Christian)

 


        A fost odată un împărat. El ajunsese la cărunteţe, şi nu se învrednicise a avea şi el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă şi el, ca toţi oamenii, măcar o stârpitură de fecior, dară în deşert.


        Când, tocmai, la vreme de bătrâneţe, iată că se îndură norocul şi cu dânsul şi dobândi un drag de copilaş, de să-l vezi şi să nu-l mai uiţi. Împăratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit şi Apus, Miazăzi şi Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile şi trei nopţi ţinură petrecerile şi se chefuiră şi se bucurară, de o ţinură minte cât trăiră.

        Băiatul de ce creştea, d-aia se făcea mai isteţ şi mai iscusit. Nu mai trecu mult şi iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Când fu la ceasul morţii, el luă copilul pe genunchi şi-i zise:

        – Dragul tatei, iată că Dumnezeu mă cheamă. Sunt în clipa de a-mi da obştescul sfârşit. Eu văz că tu ai să ajungi om mare. Şi chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormânt de isprăvile tale. Asupra cârmuirei împărăţiei n-am nimic să-ţi zic, fiindcă tu, cu iscusinţa ta, ştiu că ai s-o duci bine. Un lucru numai am să-ţi spui: Vezi tu muntele acela de colo, să nu te ducă păcatele să vânezi p-acolo, că este nevoie de cap. Acel munte este moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop: şi cine calcă pe moşia lui, nu scapă nepedepsit.

        Acestea zicând, căscă gura de trei ori şi-şi dete sufletul. Se duse şi el ca toată suflarea de pe pământ, de pare că n-a fost de când lumea şi pământul.

        Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră şi poporul; în cele de pe urmă trebuiră să-l îngroape.

        Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătâne-său, deşi copilandru, puse ţara la cale ca şi un om matur. Toată lumea era mulţumită de domnirea sa, şi oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui.

        Adesea ieşea Aleodor la vânătoare ca să-şi petreacă ceasurile ce-i prisosea de la trebile împărăţiei. El ţinea minte ce-i spusese tătâne-său şi se silea să-i păzească cuvintele cu sfinţenie.

        Într-o zi, nu ştiu cum făcu, dus fiind pe gânduri, şi alunecă de călcă pe pământul pocitului de om. N-apucă să facă zece, douăzeci de paşi, şi iată că se pomeni cu dânsul dinaintea lui.

        Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pământul omului celui slut şi scârbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese cu grai de moarte.

        Pocitania pământului îi zise:

        – Toţi nelegiuiţii ce-mi calcă hotarul cad în robia mea.

        – Mai întâi trebuie să ştii, îi răspunse Aleodor, că din nebăgare de seamă şi fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău, şi n-am nici un gând rău asupră-ţi.

        – Eu te socoteam mai altfel; dară văz că ai de gând să-ţi ceri iertăciune de la mine ca toţi fricoşii.

        – Ba să mă ferească Dumnezeu! Eu ţi-am spus curatul adevăr, şi dacă vrei luptă, alege-ţi: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm.

        – Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeş împărat.

        Aleodor voi să se codească oarecum, ba că trebile împărăţiei nu-l iartă să facă o călătorie aşa de lungă, ba că n-are călăuz, ba că una, ba că alta; dară aşi! unde vrea să ştie pocitul de toate astea! El o ţinea una, să-i aducă pe fata lui Verdeş împărat, dacă vrea să scape de ponosul de tâlhar, de călcător de drepturile altuia, şi să rămâie cu sufletul în oase.

        Aleodor se ştia vinovat. Deşi fără voia lui, dară ştia că a făcut un păcat de a călcat pe moşia slutului. Mai ştia iară că de omul dracului, să dai şi să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcina.

        Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop ştia că, deoarece Aleodor i-a făgăduit, apoi are să-şi ţie cuvântul, ca unul ce era om de omenie, şi-i zise:

        – Pasă cu Dumnezeu, şi să-ţi ajute să vii cu izbândă bună.

        Aleodor plecă. Şi cum mergea el gândindu-se şi răzgândindu-se cum să-şi împlinească sarcina mai bine, căci îşi dăduse cuvântul, se pomeni pe marginea unui eleşteu şi o ştiucă se zbătea de moarte pe uscat.

        Cum o văzu, el se duse să o ia să-şi aline foamea cu dânsa.

        Ştiuca îi zise:

        – Nu mă omorî, Făt-Frumos; ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ţi-oi prinde când cu gândul n-ăi gândi.

        Aleodor o ascultă şi o dete în apă. Atunci ştiuca îi mai zise:

        – Ţine acest solzişor, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.

        Flăcăul plecă mai înainte şi se tot mira de o astfel de întâmplare.

        Când, iacă se întâlneşte cu un corb ce avea o aripă ruptă.

         Şi voind să vâneze corbul, el îi zise:

        – Făt-Frumos, Făt-Frumos, decât să-ţi încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa, ca mult bine ţi-oi prinde.

        Aleodor îl ascultă, căci era băiat viteaz şi de treabă, şi îi legă aripa. Când era să plece, corbul îi zise:

         – Ţine peniţa asta, voinicule, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.

        Luă peniţa Aleodor, şi-şi cătă de drum. Dară nu făcu ca la o sută de paşi şi iată că dete peste un tăune. Când se gătea a-l strivi cu piciorul, tăunele zise:

        – Cruţă-mi viaţa, Aleodor împărat, şi eu te voi mântui pe tine de la moarte. Ţine acest pufuleţ din aripioara mea, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.

        Auzind Aleodor unele ca acestea, şi că îi zise şi pre nume, odată ridică piciorul şi lăsă pe tăune să se ducă în voia lui.

        Şi mergând înainte, cale de nu ştiu câte zile, dete de palaturile lui Verdeş împărat. Cum ajunse aci, se puse la poartă şi aşteptă ca doar de va veni cineva să-l întrebe ce caută.

        Stete o zi, stete două; şi ca să vie cineva să-l întrebe ce voieşte, ba. Când fu în ziua d-a treia, Verdeş împărat chemă slujitorii şi le dete o gură de or pomeni-o.

        – Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea şi să nu meargă nimeni să-l cerceteze? Pentru asta vă plătesc eu simbrie? Pentru asta vă am eu la mine pe procopseală?

        Slujitorii dădeau din colţ în colţ şi nu ştiau ce să răspundă. În cele de pe urmă, chemă pe Aleodor şi-l duse înaintea împăratului.

        – Ce vrei, flăcăule, îi zise împăratul, şi ce aştepţi la poarta curţilor mele?

        – Ce să voi, mărite împărate, îi răspunse el, iată sunt trimis să-ţi cer fata.

        – Bine, băiete. Dară mai întâi trebuie să facem legătură, căci aşa este obiceiul la curtea mea. Ai voie să te ascunzi unde vei voi, în trei zile d-a rândul. Dacă fie-mea te va găsi, capul ţi se va tăia şi se va pune în parul ce a mai rămas, din o sută, fără cap. Iară de nu te va găsi, atunci cu cinste împărătească o vei lua de la mine.

        – Am nădejde la Dumnezeu, mărite împărate, că nu mă va lăsa să piei. Parului îi vom putea da şi altceva, nu tot cap de om. Să facem legătura.

        – Aşa?

        – Aşa.

        Se puseră şi făcură legătura; scriseră carte şi o întăriră.

        Viind fata de faţă, se învoiră ca a doua zi el să se ascunză cum va şti mai bine. Iară dacă se învoiră, el rămase într-un neastâmpăr ce-l chinuia mai cumplit decât moartea. El se gândea şi se răzgândea cum să se ascunză mai bine. Vezi că era vorba de capul lui, iară nu de altceva. Şi tot mergând pe gânduri şi tot plănuind, iată că-şi aduse aminte de ştiucă. Scoase solzul, se uită şi gândi la stăpâna lui; când iată, măre, că ştiuca şi venise şi-i zise:

        – Ce pofteşti de la mine, Făt-Frumos?

        – Ce să poftesc? Iacă, iacă, ce mi s-a întâmplat. Nu ştii tu ceva să mă înveţi ce să fac?

        – Ia nu te mai îngrija. Lasă pe mine.

        Şi îndată, lovind din coadă, făcu pe Aleodor un1 cosăcel şi îl ascunse pe fundul mării, printre ceilalţi cosăcei.

        Când se sculă fata îşi luă ocheanul şi se uită cu el în toate părţile. Nu-l văzu. De unde ceilalţi cari venise să o ceară în căsătorie se ascundeau prin pivniţi, pre după case, pre după câte o şiră de paie, sau prin vreo culă părăsită, Aleodor se ascunse astfel, încât fata intră la grijă că a să fie biruită. Ce-i veni ei, se uită cu ocheanul şi în mare, şi îl zări pe fundul mării, printre cosăcei. Pasămite, ocheanul ei era năzdrăvan.

        – Ieşi d-acolo, hoţomanule, îi zise ea râzând. Ce mi te-ai posmăgit aşa? Din coşcogeamite omul te-ai făcut un cosac şi mi te-ai ascuns în fundul mării.

        N-avu încotro şi trebui să iasă.

        Ea şi zise împăratului:

        – Mi se pare, tată, că flăcăul ăsta mi-a venit de hac. Şi mult e nurliu şi drăgălaş. Chiar de l-oi afla până la a treia oară, să-l ierţi, tată, că nu e prost ca ceilalţi. Boiul lui îl arată a fi ceva mai deosebit.

        – Vom vedea, îi răspunse împăratul.

        A doua zi, ce-i veni lui, se gândi la corb. Acesta fu numaidecât înaintea lui, şi-i zise:

        – Ce mai vrei, stăpâne?

        – Ia uită-te, neiculiţă, ce mi s-a întâmplat; nu ştii tu ceva să mă înveţi?

        – Să cercăm.

        Şi lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb şi îl vârî într-un stol de corbi ce se urcase până la vântul turbat.

        Cum se sculă fata, îşi luă ocheanul şi iarăşi îl cătă prin toate locurile. Nu e. Caută-l pe pământ, nu e. Caută-l prin ape şi prin mări, nu e. Se luă de gânduri fata. Când, către nămiezi, ce-i veni ei, se uită şi în sus. Şi zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul, şi-i zise:

        – Ghidi, ghidi, tâlharule ce eşti! Dă-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai făcut aşa pitcoace de pasăre? Nici în rai nu scapi de mine!

        Se dete jos, că n-avea ce face. Împăratul începu a se minuna şi el de isteţimea lui Aleodor şi-şi plecă urechea la rugăciunea fiicei sale.

        Însă, fiindcă legătura era ca să se ascunză până de trei ori, împăratul zise:

        – D-a minune, ia să vedem unde are să se mai ascunză?!

        A treia zi, dis-de-dimineaţă, se gândi la tăune. Acesta veni într-un suflet. După ce îi spuse ce voieşte, tăunele zise:

        – Lasă pe mine, şi de te-oi găsi, eu aici sunt.

        Îl făcu o lindină şi-l ascunse chiar în coada fetei, fără să simţă ea.

        Sculându-se fata şi luând ocheanul, îl căută toată ziua, şi, ca să dea de dânsul, nici cât. Ea se da de ceasul morţii, căci îl simţea, i se arăta ei a fi p-aci prin preajmă, dară de văzut nu-l vedea. Cătă cu ocheanul prin mare, pre pământ, prin văzduh, dară nu-l văzu nicăieri. Către seară, obosită de atâta căutare, strigă:

        – Ci ia arată-te odată. Te simt că eşti p-aci pe-aproape, dară nu te văz. Tu m-ai biruit, a ta să fiu.

        Dacă auzi el că este biruită, se dete binişor jos din coada ei şi se arătă. Împăratul n-avu nici el ce mai zice, şi îi dete fata. Când plecară, îi petrecu cu mare cinste şi alai, până afară din împărăţia lui.

        Pe drum, ei stătură să facă popas. Şi după ce îmbucară câte ceva, el puse capul în poala ei şi adormi. Fata de împărat, tot uitându-se la el, i se scurgea ochii după frumuseţea şi după boiul lui. Inima îi dete brânci şi ea nu se putu opri, ci îl sărută. Aleodor, cum se deşteptă, îi trase o palmă de auzi câinii în Giurgiu. Ea plânse şi îi zise:

        – I! Aleodor dragă, dară grea palmă mai ai!

        – Te-am pălmuit pentru fapta ce ai făcut; căci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a trămis pe mine.

        – Apoi bine, frăţioare, de ce nu mi-ai spus aşa de acasă; căci atunci ştiam şi eu ce să fac; dară lasă, nici acum nu e timpul trecut.

        Pornind şi de aici, ajunseră cu sănătate la Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop.

        – Iată, m-am închinat cu slujba, zise Aleodor, şi voi să plece.

        Fata, când văzu pe acea iazmă, se cutremură de scârbă şi nu voia să rămâie la dânsul o dată cu capul.

        Slutul se dete pe lângă fată şi începu s-o linguşească cu vorbe mierloitoare şi să se ia cu binele pe lângă dânsa.

        Dară fata îi zise:

        – Piei de dinaintea mea, satano, că te trimit la mumă-ta, Iadul, care te-a vărsat pe faţa pământului.

        Sluţenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pământ şi umbla cu şoşele, cu momele să înduplece pre fată a-l lua de bărbat.

        Dară, aşi! feritu-l-a sântuleţul să se apropie de dânsa! Căci îl ţinea ţintuit în loc cu ochii cât de colo. Din satană, din iazmă, şi din spurcăciune nu-l mai scotea.

        – Piei, necuratule, de pe faţa pământului, să scape lumea de o ciumă şi de o holeră ca tine.

        Mai stărui ce mai stărui, şi dacă se văzu înfruntat până într-atât, iazma plesni de necaz, cum de să fie el ocărât atât de mult de o cutră de muiere.

        Atunci Aleodor întinse coprinsul său şi peste moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, luă de soţie pe fata lui Verdeş împărat şi se întoarse la împărăţia lui.

        Când îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soţioară de-i râdea şi stelele de frumoasă, îl priimiră cu mare bucurie; şi, urcându-se din nou în scaunul împărăţiei, domni şi trăi în fericire, până se istoviră.

        Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa.


Aleodor împărat (de Petre Ispirescu)
Lebedele (de Hans Christian Andersen)
Degeţica (de Hans Christian Andersen)
Membrii comunităţii
Raionul Soroca
or. Soroca
Bebeluş(1-12luni)
Municipiul Chişinău
Buiucani
Bebeluş (1-2 ani)
Municipiul Chişinău
Botanica
Copil (3-7ani)
Israel
Israel
Bebeluş (1-2 ani)
Raionul Ialoveni
or . Ialoveni
Bebeluş (1-2 ani)
Germania
Germania
40 săptămînă
Raionul Nisporeni
Boldureşti
Stii tu ce inseamna sa fii cop...
Bebeluş (1-2 ani)
Municipiul Chişinău
Rîşcani
В принципе, женщина может пром...
Şcolar
Municipiul Chişinău
Centru
Copil (3-7ani)
MyBebe.md - comunitatea mamicilor din Moldova.Totul despre sarcina, calendarul sarcinii, intrebari si raspunsuri, articole, materiale video, audio despre sarcina, cautarea unei maternitati, clinici, gradinite. Pareri, produse si multe alte servicii si utilitati
Materialele aflate pe acest site nu constituie o formă de consultanţă sau recomandare în vederea luării unor decizii medicale. Nici o recomandare de pe acest site nu poate fi substituită cu o vizită reală la medic.
RSS
Urmăreşte-ne pe